Când țeava pistolului i s-a lipit de coaste, Vera Onișor a simțit frigul metalului prin bluza de bumbac și, totuși, a zâmbit. Nu pentru că nu-i era frică. Frica îi urcase deja prin picioare, i se strânsese la baza gâtului, îi făcuse fiecare obiect din bufetul „La Vatra" să pară desenat cu creionul: scaunele de plastic roșu, uzate la colțuri, borcanul cu murături de pe raftul de lângă casă, ventilatorul prăfuit care se rotea leneș deasupra separeurilor.
Era ora două și un sfert noaptea, în Ploiești, pe strada Democrației, la două stații de mers pe jos de gara de sud. Afară ploua mărunt, genul de ploaie de octombrie care miroase a fum de la centralele de bloc și a asfalt ud. Pe geamul aburit se citea, întors, numele localului scris cu litere galbene decolorate.
Domnul Aurel Bădescu, un pensionar CFR de șaptezeci și doi de ani, stătea ghemuit lângă masa a șaptea, cu palma pe buzunarul de la piept, acolo unde ținea flaconul de nitroglicerină. Un cuplu tânăr se lipise de perete sub fereastră. Bucătarul, un bărbat solid pe nume Costel, înghețase în pragul bucătăriei cu un tel în mână. Lângă casa de marcat, al doilea individ ținea un pistol care-i tremura în mâinile mari.
Și, în separeul din capăt, un bărbat pe care nimeni nu-l poftise să se așeze pe podea.
Purta un palton gri-antracit peste un costum negru și nu-și scosese nici măcar mâinile din buzunare. Stătea cu un braț sprijinit pe spătarul canapelei de sky, privind jaful cu răbdarea cuiva care cunoaște limba violenței atât de bine încât nu-l mai mira accentul ei. Păr negru, tuns scurt. O cicatrice subțire, albă, lângă tâmpla dreaptă.
Vera știa cine e. Toată Ploieștiul știa numele Damian Cordeanu, deși oamenii cu cap îl rosteau rar și în șoaptă. Familia Cordeanu avea depozite petroliere, un lanț de hoteluri pe litoral, o clinică privată și destui consilieri locali încât rezultatele alegerilor păreau mai degrabă niște formalități administrative. Partea vizibilă a afacerilor apărea pe bannere la maratoane caritabile. Cealaltă parte apărea doar în discuții purtate cu geamul mașinii ridicat.
Și acest om stătea acum singur, la masa a doua din colț, în timp ce trei inși înarmați jefuiau un local de cartier deschis non-stop.
— De ce zâmbești? a răcnit cel mai tânăr dintre ei.
Îl chema Robi — avea să afle Vera mai târziu numele lui adevărat, Robert Sandu. Nu putea avea mai mult de nouăzeci de kile de om și douăzeci de ani de viață. Gluga hanoracului îi alunecase pe spate, lăsând la vedere părul șaten năclăit de sudoare și niște ochi măriți de spaima propriei sale hotărâri.
Vera și-a ținut ambele palme vizibile pe blatul de tejghea, lângă distribuitorul metalic de șervețele.
— Pentru că, dacă mă vezi speriată, ție ți se face și mai frică.
Pistolul a tresărit lipit de pieptul ei.
— Mie nu mi-e frică.
— Ai uitat piedica.
Ochii lui Robi au coborât o fracțiune de secundă spre armă. Atât i-a trebuit Verei. N-a încercat să smulgă nimic. N-a jucat-o pe eroina. A făcut doar un pas mic înapoi, atât cât să lase vreo cincisprezece centimetri de aer între țeavă și trupul ei.
— Robi! a lătrat celălalt.
Cel mai solid dintre ei, pe nume Sorin, stătea lângă casa de marcat cu pistolul ridicat. Spre deosebire de puști, el mai făcuse asta. Respira controlat. Privirea îi fugea mereu spre culoarul care ducea la biroul patronului, nu spre sertarul cu bani.
Biroul. Nu casa.
Vera observa totul — meserie de zece ani de ospătărie de noapte.
— Ce e acolo în spate? a întrebat Sorin.
— O chiuvetă cu mop, o baie și un birou cu facturi neplătite la curent.
— Seiful.
— Nu există seif.
S-a apropiat și a izbit tejgheaua cu palma liberă.
— Vrei să cred că un local deschis toată noaptea n-are seif?
— Vreau să te gândești dacă opt sute de lei merită douăzeci de ani de pușcărie.
Robi a împins din nou țeava în ea.
— Crezi că ești mai deșteaptă ca noi?
— Nu. Cred că vi se termină timpul.
Sorin a mijit ochii. Vera a aruncat o privire spre ceasul de deasupra ghișeului bucătăriei.
— Mașina de patrulare trece pe Democrației la fiecare unsprezece minute. Agentul Pârvu încetinește la sensul giratoriu fiindcă acolo radarul stă stricat de o lună. A trecut la două fără zece.
S-a lăsat o tăcere în care până și frigiderul din spate părea că-și oprise zumzăitul.
— Acum e două și un sfert. Aveți vreo trei minute până ajunge la colț.
Robi s-a uitat spre geam. Sorin, nu.
— Minți.
— Lucrez șase nopți pe săptămână aici. Știu cine comandă ouă, cine lasă bacșiș prost și care polițiști trec să bea o cafea. Pârvu bea cu două zaharuri și se plânge de genunchi când plouă.
Afară, ploaia trasa dâre pe sticlă. Sorin a strâns din maxilar.
— Golește casa.
Vera a apăsat pe clapa sertarului. S-a deschis cu un clinchet vesel de mecanism, absurd de vioi pentru situația din local. Robi a înșfăcat bancnotele. Sorin continua să privească spre culoar.
Al treilea, cel tăcut, stătea lângă intrare, blocând ușa. Purta o cască de motociclist cu vizieră lăsată. Spre deosebire de ceilalți doi, nu scosese niciun cuvânt. Vera l-a studiat: umărul stâng ținut ceva mai sus decât dreptul, pantofii lustruiți, scumpi, mâna cu pistolul nemișcată ca de piatră.
Ăsta nu era acolo pentru banii din casă. Nici Sorin.
Sertarul era doar decor.
— Ce căutați de fapt? a întrebat Vera.
Sorin i-a lipit țeava de obraz.
— Taci din gură.
— În biroul patronului n-aveți ce fura decât cupoane expirate.
— Taci.
— Dar sub masa a doua e altceva.
Pentru prima dată — și avea să fie și ultima, pentru că Vera evitase din start clișeul — Damian Cordeanu s-a mișcat. Doar din ochi. Masa a doua era a lui.
Sorin s-a răsucit spre separeul din capăt. Toată tâlhăria și-a schimbat centrul de greutate — Vera a simțit-o fizic, ca și cum aerul din local se rearanjase în jurul unui singur punct. Tânărul de lângă ea a încetat brusc să mai conteze. Banii au încetat să mai conteze. Chiar și pistolul lipit de pieptul ei devenise, dintr-odată, o piesă de recuzită.
Veniseră după Cordeanu.
— Stă toată lumea jos! a ordonat Sorin, îndreptându-se spre masa lui Damian.
Damian n-a schițat niciun gest să se ridice. Al treilea individ a încuiat ușa de la intrare cu o mișcare din umăr, fără să lase arma jos.
Sorin s-a oprit la un pas de separeu.
— Ai ceva ce nu-ți aparține.
Damian l-a privit. Când a vorbit, a făcut-o atât de stins, încât toată lumea din local s-a aplecat instinctiv, ca să prindă vorbele.
— De obicei oamenii încep cu o prezentare.
— Știi cine ne-a trimis.
— Știu cine a fost destul de nesăbuit să vă trimită.
Sorin a ridicat arma. Fața lui Damian n-a tresărit.
Vera s-a uitat spre Robi. Atenția lui alunecase complet spre confruntarea din capătul localului; pistolul îi coborâse, moale, câțiva centimetri. Aurel, de la masa a șaptea, scotea un sunet strangulat, respirația i se scurtase.
Frica Verei și-a schimbat forma. Armele erau un pericol. Un bărbat de șaptezeci și doi de ani, cu inima șubredă sub stres, era altul.
— Lui Aurel îi trebuie medicamentul, a spus ea.
— Nu se mișcă nimeni, a repezit Robi.
— Poate face infarct chiar acum.
— Am zis să nu se miște nimeni!
Degetul lui s-a încordat pe trăgaci. Vera l-a privit drept în ochi.
— Ai venit după bani. Nu după un bunic mort pe gresie.
— Te avertizez.
— Nu. Te avertizezi singur.
Robi a înghițit în sec. Vera și-a coborât vocea, ca și cum ar fi vorbit doar cu el.
— Lasă-mă să-i dau o pastilă. Tu ții arma pe mine în tot timpul ăsta. Nimic altceva nu se schimbă.
Țeava tremura ușor. În spatele lui, Sorin cerea un dosar de la Damian. Cuvântul a ajuns clar până la Vera.
Dosarul.
Damian s-a lăsat pe spate în separeu.
— Dacă Nelu Prunaru crede că l-am adus aici, informația lui e proastă.
Sorin s-a apropiat cu un pas.
— Ai fost văzut ieșind de la tribunal cu el.
— Ai fost văzut ieșind cu o mapă de piele. Atât.
— Dă-mi-l.
— Nu.
Sorin a armat pistolul. Damian arăta aproape plictisit.
Vera a înțeles ceva ce niciunul dintre cei doi tâlhari nu pricepea: un om cu reputația lui Cordeanu nu umbla singur, la două noaptea, prin cartierul Mihai Bravu, fără pază. Oamenii lui erau afară sau ascunși destul de aproape încât să intervină la momentul potrivit. Aștepta. Ce anume — Vera n-avea de unde ști. Dar Aurel n-avea vreme să aștepte alături de el.
Vera și-a lăsat o mână spre raftul de sub tejghea. Robi a smucit arma în sus.
— Mâinile!
— Medicamentul lui e în buzunarul șorțului meu. L-a uitat aici săptămâna trecută.
Ochii îngroziți ai lui Aurel s-au fixat pe ai ei. Mințea — flaconul cu nitroglicerină era, de fapt, chiar în buzunarul bătrânului. Dar mâna Verei aluneca deja spre altceva, ascuns sub tejghea de zile bune, de când Costel, bucătarul, îi arătase unde patronul ținea, „pentru orice eventualitate", un aerosol paralizant cumpărat de la un târg de vechituri și niciodată folosit.
Robi n-a apucat s-o oprească.
Vera a apăsat pe capacul aerosolului exact în clipa în care Robi s-a aplecat s-o vadă mai bine, curios ce scoate de sub blat. Jetul l-a lovit direct în ochi. A urlat, a lăsat pistolul să-i scape din mâini, s-a prăbușit peste un scaun răsturnându-l cu tot cu suportul de meniuri.
În aceeași secundă, ușa bucătăriei s-a deschis cu putere — nu dinspre Costel, ci din spatele lui: doi bărbați în costume, veniți pe ieșirea de serviciu dinspre curtea interioară, unde ținea patronul butoaiele goale de bere. Oamenii lui Damian. Așteptaseră confirmarea, un semn oarecare din partea șefului, poate exact acel moment de haos.
Cel din capătul localului, cu casca de motociclist, s-a răsucit spre noua amenințare, dar unul dintre oamenii lui Cordeanu l-a doborât cu patul armei înainte să apuce să tragă. Sorin, prins între Damian, care se ridicase în sfârșit din separeu cu o calmă lentoare de prădător, și cei doi bodyguarzi, a lăsat pistolul jos fără o vorbă.
Vera s-a repezit la Aurel, i-a scos ea însăși flaconul din buzunar, i-a pus pastila sub limbă cu degetele tremurând ușor — nu de frică, acum, ci de adrenalina care se scurgea brusc din corp. Bătrânul a respirat, treptat, mai rar, mai adânc.
Damian Cordeanu s-a apropiat de tejghea. A privit-o pe Vera fără grabă, ca și cum tocmai atunci ar fi observat-o cu adevărat.
— Ai fi putut să nu spui nimic despre masa mea, a zis el.
— Ai fi putut să nu vii aici cu un dosar care aduce gloanțe după el.
Un colț al gurii i s-a ridicat, aproape un zâmbet.
— Cum te cheamă?
— Vera Onișor. Lucrez aici de opt ani.
— De ce ai zâmbit, la început, când aveai pistolul în piept?
— Pentru că, dacă țipam, muream. Dacă zâmbeam, câștigam timp să gândesc.
A dat din cap o dată, scurt, și s-a întors spre oamenii lui.
— Chemați o ambulanță pentru domnul de la masa șapte. Și duceți-i pe ăștia trei afară, în dubă. Vorbim la depozit.
***
Au trecut nouă zile.
Vera lucra ca de obicei, când ușa localului s-a deschis și a intrat, fără pază, fără paltonul acela de gală, Damian Cordeanu — în geacă de piele și blugi, ca un client oarecare. S-a așezat la masa a doua, locul lui vechi, și a comandat o cafea și o omletă, ca și cum n-ar fi fost proprietarul jumătate din Ploiești.
— Am aflat cine te-a trimis pe tine, i-a spus Vera, punându-i farfuria pe masă. Nelu Prunaru vindea informații polițiștilor din Vrancea despre transporturile tale. Dosarul îi conținea numele.
— Corect. L-am predat procurorului general, personal, acum trei zile. Ai citit ziarele?
— N-am timp de ziare. Am tura de noapte.
A scos din buzunarul interior un plic gros, alb, și l-a împins pe masă.
— Ce e asta?
— Actele localului. L-am cumpărat de la patronul tău, alaltăieri. Omul voia să se retragă la Sinaia, la nepoți. I-am dat prețul cerut plus douăzeci la sută.
Vera a rămas cu tava în mână.
— Și de ce-mi arăți mie hârtiile?
— Pentru că localul e acum pe numele tău. Integral. Fără condiții, fără datorii către mine, fără nimic de rambursat. Fiindcă în noaptea aia mi-ai salvat probabil viața, riscând-o pe a ta pentru un pensionar pe care nu-l cunoșteai cu nimic.
Vera a deschis plicul cu degete care, de data asta, chiar tremurau. Actul de proprietate, transcris legal la notariat, cu ștampilă și tot, arăta clar: valoarea localului, 340.000 de lei, plătită integral, transferată pe numele Vera-Ioana Onișor.
N-a plâns. N-a mulțumit teatral. A pus plicul pe tejghea, lângă distribuitorul de șervețele, exact acolo unde stătuse cu palmele vizibile în noaptea jafului, și a spus:
— Prima masă e din partea casei. A doua o plătești, ca toată lumea.
Damian a râs — un râs scurt, real, de om care nu mai râsese așa de mult timp — și a scos portofelul.
Peste o săptămână, Vera a fost la notariat cu actele, a schimbat firma de pe fațadă din „La Vatra" în „La Vera", a schimbat yala de la intrare, fiindcă vechiul patron mai avea, cică, o cheie de rezervă undeva, și a angajat-o pe fostă colegă de tură ca administratoare de zi, ca ea să poată dormi, în sfârșit, măcar de două ori pe săptămână.
Pe Aurel îl vedea în continuare de trei ori pe săptămână, la masa lui, cu ceaiul lui de mușețel și cu flaconul de nitroglicerină pus acum, la vedere, lângă solniță — nu mai era secret de nimeni.
