Ioana Marinescu avea treizeci și doi de ani și un birou la etajul șapte, cu vedere spre Piața Victoriei, pe care colegii i-l invidiau fățiș. Firma de consultanță unde lucra de șase ani îi plătea un salariu bun, în euro, cu bonusuri de sfârșit de an care îi permiteau vacanțe pe care prietenele ei din facultate nu și le puteau permite. Din afară, totul arăta ca o reușită.
Dimineața aceea de marți începuse ca oricare alta: alarma la ora șase, cafeaua băută în picioare lângă chiuvetă, laptopul deschis înainte să apuce să-și usuce părul. Pe ecran o așteptau treizeci și nouă de mailuri nou primite peste noapte și un mesaj de la directorul de proiect, scris cu majuscule: „AI VĂZUT CE-AI TRIMIS IERI? REFACI PÂNĂ LA 9."
Ioana simți cum i se strânge stomacul, un ghem dureros care nu mai dispărea de luni de zile, indiferent ce mânca sau nu mânca. Se așeză pe marginea patului și își privi degetele tremurând ușor deasupra tastaturii. Nu mai dormise cu adevărat de trei săptămâni — adormea epuizată pe la unu noaptea și se trezea la patru, cu inima bătând repede, gândindu-se la un slide din PowerPoint pe care poate îl uitase greșit formatat.
La birou, lucrurile nu se îmbunătățeau. Radu, directorul ei, avea obiceiul de a convoca ședințe de criză pentru orice detaliu, iar tonul lui, tăios și dispretuitor, o făcea pe Ioana să-și repete mental fiecare propoziție înainte s-o rostească, de teamă să nu greșească. Colega ei de birou, Simona, îi spusese deja de două ori, în cabina de la baie, în șoaptă: „Ioana, ești verde la față. Chiar ai nevoie de o pauză."
— Ce pauză, Simona? N-am mai luat concediu de doi ani. Ultima dată am răspuns la mailuri de pe șezlong, la Olimp, îi zisese Ioana, râzând scurt, fără nicio urmă de veselie în glas.
Crescuse cu ideea că munca multă înseamnă valoare, că a cere ajutor e un semn de slăbiciune, iar tatăl ei, contabil la o fabrică din Ploiești, îi spusese mereu că un salariu bun se plătește cu sacrificiu. Așa că duminica trecută, în loc să iasă cu Bianca, cea mai bună prietenă a ei, rămăsese acasă să refacă o prezentare pe care nimeni, de fapt, n-avea s-o citească vreodată cu atenție.
Punctul de cotitură veni într-o joi, la ora unsprezece noaptea. Ioana stătea pe podeaua rece din baie, cu telefonul în mână, uitându-se la un mail pe care nu găsea puterea să-l trimită. Degetele îi tremurau atât de tare încât scăpă telefonul, iar ecranul se crăpă într-un colț, cu o linie albă care i se păru, absurd, mai importantă decât orice altceva în clipa aceea. Plânse ghemuită lângă cadă, cu genunchii la piept, până auzi vecinii de la etajul de deasupra trăgând apa și-și dădu seama că se luminase de-a binelea.
Vineri dimineață sună la cabinetul de psihologie recomandat de Simona. Doctorița, o femeie calmă pe nume Adriana Stoian, o ascultă timp de o oră fără s-o întrerupă, apoi îi spuse simplu:
— Ce descrii tu nu e stres normal de birou. E epuizare. Corpul tău îți dă semnale de alarmă de luni de zile, iar tu le ignori pentru că ți-e teamă că, dacă te oprești, se prăbușește totul.
Ioana ieși din cabinet cu un carnețel de recomandări și o certitudine nouă, dureroasă: nu putea continua așa. Discuția cu Radu avu loc luni dimineața, într-o sală de ședințe cu pereți de sticlă, prin care colegii treceau curioși, prefăcându-se că nu ascultă.
— Renunț la acest post, îi spuse ea, fără să tremure de data asta. Nu pentru că nu pot face treaba. Ci pentru că prețul pe care-l plătesc pentru ea e prea mare.
Radu încercă mai întâi cu o mărire de opt sute de lei pe lună, apoi cu un ton amenințător: că n-o să mai găsească ușor un loc unde să câștige trei mii cinci sute de euro pe lună la treizeci și doi de ani. Ioana îl ascultă până la capăt, cu mâinile împreunate în poală, apoi îi întinse demisia scrisă de mână, pe o coală simplă, ruptă dintr-un caiet.
Ieși din clădirea de sticlă din Piața Victoriei cu o cutie de carton în care încăpuseră toată munca ei de șase ani: o mușcată pipernicită, o fotografie cu părinții la Sinaia și un pulover de rezervă, uitat pe spătarul scaunului de acum doi ani. La colț de stradă se opri lângă un chioșc, cumpără o apă minerală și o bău toată dintr-o suflare, ca și cum ar fi vrut să spele ceva dinăuntru.
Discuția cu tatăl ei avu loc două săptămâni mai târziu, la telefon, un duminică seara.
— Ioana, ai înnebunit? Un salariu de trei mii cinci sute de euro. Câți din Ploiești câștigă atât?
— Tată, dormeam patru ore pe noapte. Am spart telefonul de-atâta plâns pe jos, în baie.
Urmă o tăcere lungă, în care Ioana auzea, în fundal, televizorul lui deschis pe un post de știri.
— Bine, spuse el în final, cu vocea mai joasă. Fă cum crezi. Dar sună-mă sâmbătă, să văd ce mai faci.
Au urmat trei luni în care contul din bancă scădea vizibil în fiecare lună, în care lua traduceri prost plătite — cincizeci de lei pagina, uneori mai puțin — de pe grupuri de Facebook, și nopți în care recitea vechea ofertă de la firmă, salvată încă în inbox, întrebându-se dacă n-a greșit.
În august a plecat cu Bianca la Vama Veche, într-o cazare ieftină, cu geamul spre curte. În prima dimineață s-a trezit fără alarmă, cu soarele deja sus, și a stat câteva minute nemișcată, încercând să-și dea seama cât e ceasul. Pe noptieră, telefonul arăta unsprezece și douăzeci. Dormise aproape unsprezece ore și nu se trezise nici măcar o dată.
A ieșit pe terasa cazării în pijama, cu părul vâlvoi, și a găsit-o pe Bianca deja acolo, cu o cafea la ibric fumegândă pe masă și un croasant mușcat pe jumătate.
— Ai dormit ca un bebeluș, i-a zis Bianca, împingând spre ea ceașca a doua, deja turnată. Sforăiai și tu puțin, să știi.
Ioana s-a așezat, a luat cafeaua în mâini, simțindu-i căldura prin ceramică, și a privit spre gardul din curte, unde o pisică vărgată se întindea leneș pe un scaun de plastic.
— Nu-mi vine să cred că am dormit atât, a zis, mai mult pentru ea însăși.
— Crede, a spus Bianca, întinzându-i jumătate din croasant. Și bea cafeaua cât e caldă, că azi mergem la plajă devreme, până nu vine gașca de la Cluj cu boxele alea.
Ioana a mușcat din croasant, a simțit gustul de unt topit pe limbă și, pentru câteva minute bune, n-a verificat telefonul deloc.
