Ce facem mai departe?
— Felicitări, aveți o fetiță! zâmbi veterinarul, mulțumit de el însuși. Foarte drăguță, apropo.
Roxana se uită la el nedumerită, apoi la ghemotocul de pe masa metalică, și primul gând care i-a trecut prin cap n-a fost despre pisică. A fost despre soțul ei. Despre ce-o să-i spună când ajunge acasă, la Ploiești, cu o cutie de carton pe bancheta din spate.
— E ceva în neregulă? întrebă veterinarul, observând că fața tinerei femei nu se luminase deloc.
— Nu, nu, e totul bine, zâmbi Roxana, un zâmbet țeapăn, puțin strâmb, dar în clipa aia nu mai conta.
Gândul îi fugise deja la Ovidiu. Coincidența era că, acum vreo lună, stăteau amândoi la masa din bucătărie, cu un ceai rece în față, și vorbeau exact despre asta — că poate a venit vremea să se gândească la un copil.
— Ovidiule, eu una n-am nimic împotrivă, oftase Roxana atunci. Dar stăm cu chirie, la blocul ăla de pe Bulevardul Republicii. N-avem loc nici pentru noi.
— Luăm credit, spusese el, calm, ca și cum ar fi vorba de o pâine. Eu vreau tare mult o fetiță.
— Fetiță? Da' de ce nu băiat? Bărbații de obicei cer băiat. Moștenitor, cică, așa și pe dincolo…
— Vreau și băiat, râsese Ovidiu, dar mai încolo. Întâi să fie fetița.
— Păi, asta o hotărăște altcineva, îi răspunsese Roxana, arătând cu degetul spre tavan.
Bineînțeles că nu se referea la vecinii de deasupra, care umblau prin casă de parcă ar fi avut bocanci de miner. Se referea la Cel de Sus. Deci, când Ovidiu spusese că „vrea tare mult o fetiță", era limpede că vorbea despre un copil. Uman. Nu despre un pui de pisică.
De-asta rămăsese ea acum înmărmurită. Se uită iar la ghemotocul de pe masă și oftă adânc.
Aici cred că merită să oprim puțin filmul și să derulăm câteva săptămâni în urmă, ca să înțelegeți ce s-a întâmplat de fapt. Deși bănuiesc că mulți dintre voi ați și ghicit. Roxana însă, în momentul ăla, încă nu avea idee ce urma să facă mai departe.
Soarta nu anunță niciodată din timp. Nu-ți trimite un SMS, nu te sună să te întrebe dacă ți-e comod acum să ți se dea viața peste cap. Se ascunde pur și simplu într-un tufiș lângă parcarea de la Kaufland și începe să scâncească disperat.
Roxana tocmai pusese sacoșele în portbagajul Loganului și se așezase la volan, când auzi un scâncet. Lung, ascuțit, insistent. La început crezuse că e vreo alarmă de mașină — parcarea era plină, se putea. Porni motorul, băgă în viteză, și atunci scâncetul se repetă. Parcă și mai tare de data asta.
Opri motorul și ascultă. Nu, nu era artificial. Era viu.
„Pui de pasăre? se întrebă ea. Sau vreun șoricel? Sau poate un cățeluș?"
— Gata, stop! își spuse cu voce tare. Așa ajung să găsesc și pui de elefant.
De fapt, ar fi trebuit să-i fie indiferent — scâncește cineva acolo, și ce dacă? Trebuia să ajungă acasă, să facă mâncare, avea de spălat rufe pentru vreo trei zile. Iar ea stătea acolo, în parcare, ocupându-se cu nu-se-știe-ce.
Gândul era corect. Numai că Roxana avea un cusur: curiozitatea. De mică fusese așa — dacă nu afla ce se întâmplă, nu se liniștea. De asta nu putea pur și simplu să plece.
Coborî din mașină, se uită în jur și porni spre tufișurile de lângă gardul parcării, de unde venea scâncetul. Cu cât se apropia, cu atât plânsetul devenea mai jalnic, mai insistent — de parcă cineva ar fi vrut cu tot dinadinsul să fie observat. Și, trebuie spus, reușise.
Roxana se lăsă pe vine lângă tufiș, ca vrăjită.
„Dacă e șoarece, să nu țipi ca proasta", își zise, dând ușor la o parte o crenguță.
Și pe cine credeți că a găsit? O pisică. Micuță, cu blana zbârlită, tremurând.
— Vai… o pisicuță, spuse Roxana, privind ghemotocul acela pufos care stătea pe pământ.
Pisica se uită drept la ea și tăcu o secundă — parcă evalua dacă e omul potrivit sau nu. Apoi începu iar să miaune, și mai tare, iar în ochii ei Roxana citi limpede un singur lucru: „Păi, în sfârșit! Pe unde ai umblat atâta?"
În clipa aia, Roxana înțelese că e pierdută. Pentru că după o privire ca asta, pur și simplu nu mai puteai să te ridici și să pleci.
— Salut… zise ea nesigură, întinzând mâna spre puiul mic.
— Miaaau! răspunse acesta, disperat.
— Bine, bine, am înțeles… Ce-i cu tine? Ți-e foame sau te doare ceva?
Cât timp pisica, agățată strâns de degetul ei, încerca să se cațere pe palmă, Roxana se gândea că își găsise o problemă din senin. Unii ar zice: „Păi ce problemă, o pisică e o bucurie curată!" Dar ea, în clipa aia, nu vedea lucrurile așa. Era obișnuită să gândească logic.
În primul rând, nu discutase cu Ovidiu despre ideea de a lua un animal — ei discutaseră cu totul altceva, dacă vă amintiți. În al doilea rând, stăteau cu chirie, iar proprietarul, un domn get-beget din Ploiești pe nume Costel, era categoric împotriva animalelor în apartament — scria negru pe alb în contract, iar el venea de două ori pe lună să verifice personal instalația de gaz, uitându-se cu atenție și după blănuri pe canapea. În al treilea rând… nu, Roxana, ca orice om normal, avea o relație bună cu animalele. Chiar le iubea. Îi plăceau câinii, hamsterii, papagalii, veverițele pe care le hrăneau cu Ovidiu duminica în Parcul Nicolae Titulescu. Chiar și caii. Dar cu pisicile, dintr-un motiv oarecare, nu se împăcase niciodată. Nu că ar fi avut ceva împotriva lor — pur și simplu existau undeva, într-o realitate paralelă. Prietenele ei aveau pisici, rudele aveau pisici, pe internet erau pisici cât cuprinde. Dar Roxanei i se păruse mereu că sunt animale prea independente, cu care nu s-ar înțelege niciodată.
Și acum stătea pe vine lângă tufiș și vorbea cu un pui de pisică.
Avea trei motive solide să-l lase acolo și să plece acasă. Trei. Numai că niciunul nu i se părea convingător în clipa aia. Era, ca să fim sinceri, într-o stare de neadecvare totală. Sau de afect, dacă vreți așa.
Așa că, atunci când puiul miorlăi din nou, tare, nu s-a mai gândit la nimic. L-a luat la piept, s-a ridicat, a alergat la mașină și, în câteva minute, mergea deja spre cea mai apropiată clinică veterinară, cu o singură întrebare care nu-i dădea pace: „Ce fac mai departe?"
— Nu vă faceți griji, doctorul vă primește imediat, îi spuse recepționera, o fată tânără cu o insignă pe care scria Ana-Maria.
Veterinarul se dovedi surprinzător de calm — probabil văzuse asemenea povești de zeci de ori. Mai întâi examină atent pisica. Ascultă, palpă, se uită la ochișori, apoi zâmbi.
— Felicitări.
Roxana se încordă.
— Pentru ce?
— Aveți o fetiță.
Dădu automat din cap, aproape ușurată — și abia o secundă mai târziu îi ajunse la ea sensul cuvintelor.
— Stați… cum adică „aveți"? Păi eu n-am…
— Apropo, nu știați că pisicile tricolore sunt aproape întotdeauna femele? o întrebă doctorul, trecând cu vederea protestul ei.
— Nu, clătină ea din cap. Nu știu mare lucru despre pisici. Doar că au un caracter dificil.
— Prostii, râse veterinarul. Pisicile își găsesc mereu calea spre om. Și, apropo — nu oamenii aleg pisicile. Dar avem o problemă.
— C-ce problemă?
Veterinarul îi explică Roxanei că pisica era puțin bolnavă și trebuia neapărat tratată. Îi prescrise picături pentru purici și un antibiotic. Deci, la întrebarea „ce fac mai departe", primise un răspuns: trebuia tratată. Dar acum îi apăruse alta în minte — „cine se ocupă de asta?" Și, imediat după ea, alta, mai grea: „Cum îl conving pe Costel?"
La asta se gândea în timp ce mergea de la cabinet spre recepție. Se opri lângă ghișeu, cumpără un set de bază — litieră, nisip, castron, hrană. Apoi, ieșind în stradă, se duse direct la farmacia veterinară de peste drum, după medicamente.
Întrebările care o frământaseră se rezolvaseră surprinzător de repede. Rămăseseră doar două: „Ce-o să spună Ovidiu?" și, mai ales, ce-o să spună Costel dacă află.
— Fetiță? râse Ovidiu, când Roxana, stând în prag cu cutia în brațe, îi povesti discuția cu veterinarul.
— Da, așa mi-a zis: „Felicitări, aveți o fetiță". Eu, când am auzit, am rămas mută. M-am gândit că-i o aiureală — n-am de gând s-o iau acasă. Apoi, când am ieșit din cabinet, mi-am dat seama că n-o pot lăsa acolo. Și m-am gândit imediat la tine…
— Bine ai făcut c-ai luat-o.
— Serios? Adică nu ești supărat, Ovidiule? Dar Costel? Dacă vine și o vede?
— O ținem departe de ochii lui. Mai bine să stea cu noi decât pe stradă. I-ai găsit nume?
— Da, zâmbi Roxana. Bella.
*
În primele săptămâni au trăit ca niște spioni în propria casă. Când Costel suna să anunțe că trece pe la contor, Bella dispărea în debara, printre umerașe, cu litiera ascunsă în spatele mașinii de spălat și un prosop peste ea, ca să nu se simtă mirosul. Roxana învățase să deschidă geamul cu cinci minute înainte, să aerisească fulgerător, să bage sub pat orice jucărie cu pene sau minge de lână care ar fi trădat-o.
Timp de două luni funcționase. Apoi, într-o joi, Costel a venit neanunțat.
Roxana era la muncă, iar Ovidiu tocmai ieșise cu gunoiul, lăsând ușa apartamentului descuiată doar cât să coboare și să urce. Când s-a întors, Costel stătea în hol, cu geanta lui de piele roasă, și se uita fix la Bella, care traversa exact atunci coridorul, cu o șosetă în gură.
— Ce-i asta? întrebase Costel, cu vocea aceea joasă, de om care nu ridică tonul niciodată, dar de la care ți se face frică oricum.
— O… o pisică, spusese Ovidiu, fără să mai aibă rost să mintă.
— Scrie în contract. Fără animale. V-am zis clar de la început.
— Domnu' Costel, e doar o pisicuță mică, n-a stricat nimic…
— Nu mă interesează dacă a stricat sau nu. V-am dat apartamentul curat, fără miros, fără păr pe covor. Aveți o săptămână să scăpați de ea sau vă reziliez contractul.
Când Roxana a aflat seara, la telefon, i s-a făcut rău de-a binelea. O săptămână. Nu găseau alt apartament în șapte zile, nu cu bugetul lor, nu cu garanția și comisionul pe care le cerea toată lumea. Și nici n-avea de gând s-o dea pe Bella cuiva — asta nici măcar n-o luase în calcul.
— O ducem la mama, la Câmpina, până găsim ceva, propusese Ovidiu, fără prea multă convingere.
— Și dacă nu găsim nimic în o săptămână? Ne mută pe noi doi în stradă și pe ea la Câmpina pentru totdeauna?
N-au dormit bine nopțile alea. Roxana suna anunțuri de apartamente la orice oră, Ovidiu vorbea cu colegii de la firmă, poate știe cineva ceva liber. În a cincea zi, un coleg de-al lui Ovidiu, care tocmai se mutase cu chirie într-un bloc nou de lângă Parcul Municipal, le-a zis că vecinul lui de palier pleacă din țară și caută repede pe cineva de încredere, cu chirie mică, dacă acceptă și un avans mai mare.
Au mers să vadă apartamentul a doua zi, cu banii de urgență scoși din contul de economii pe care-l tot amânau să-l atingă. Proprietarul cel nou, un bărbat în vârstă, i-a întrebat direct dacă au animale.
— Da, o pisică, spusese Roxana, pregătită să audă iar același refuz.
— Bine. Numai să nu zgârie parchetul prea rău, râsese omul. Am avut și eu un motan, cât a trăit.
Au semnat contractul chiar în ziua aia. S-au mutat cu o săptămână mai devreme decât termenul dat de Costel, iar Bella a călătorit toată drumul de la Bulevardul Republicii până la noul cartier ghemuită în poala Roxanei, în cutia de transport, scâncind exact așa cum scâncise și în tufișul de la Kaufland.
*
Bella crescuse între timp, dar în suflet rămăsese același ștrengar. Renovarea apartamentului nou o găsise mereu la fața locului — o dată trăsese ruleta sub canapea, altă dată răsturnase o găleată de clei de tapet, iar o dată fusese prinsă chiar în timp ce încerca să lipească singură o bucată de tapet de perete.
Din prima zi, Roxana descoperise o grămadă de lucruri noi despre pisici. Că un pui mic poate face gălăgie cât o turmă întreagă de vaci. Că fura bancnote din poșeta ei și fugea cu ele prin toată camera. Că dormea pe capul ei noaptea. Că se apucase de „grădinărit", testând rezistența la stres a mușcatelor de pe pervaz — după fiecare vizită a ei, pământul se trezea răspândit pe jos, de parcă Bella corecta greșeli de plantare pe care numai ea le vedea.
O descoperise și pe rezistența nervoasă a Roxanei. Într-o zi răsturnase un ghiveci, se speriase de zgomot, sărise pe masa din bucătărie și, ca șoricelul din poveste, măturase cu coada două ouă pregătite pentru clătite. De pe masă sărise pe noptieră, aruncând jos cheile, mărunțiș și telefonul. Roxana, în loc să țipe, rămăsese o clipă pe gânduri, apoi izbucnise în râs ca o nebună.
O altă descoperire — Bella „i-l furase" pe Ovidiu. Se îndrăgostise de el iremediabil, iar el era în extaz. Abia se așeza el pe canapea, că Bella era deja lângă el. Deschidea frigiderul — apărea și ea. Lua undița cu jucărie — fericirea ei nu mai avea limite. Roxana se întreba uneori dacă îl iubea pe soțul ei atât de mult pe cât îl iubea pisica aia. Dar nici pe ea n-o ocolise dragostea pufoasă a Bellei, iar Ovidiu începuse să-i spună mai des cât e de fericit că soarta i-a scos-o în cale. Îi aducea flori fără motiv. Ajuta prin casă, deși înainte evita „treburile de femei".
Peste vreo doi ani, Roxana și Ovidiu au devenit părinții fericiți a două gemene. Apartamentul de lângă Parcul Municipal, cel luat pe fugă, de urgență, se dovedise, în cele din urmă, exact locul potrivit — îl cumpăraseră între timp, cu credit, așa cum vorbiseră cândva la masa din bucătărie, deasupra unui ceai rece.
Aveau amintiri de povestit, mai ales cu vecina de la etajul de dedesubt, doamna Georgescu. Venise odată la ei, după ce Bella făcuse iar o mică harababură zgomotoasă, și amenințase că depune reclamație la asociația de proprietari, că vecinii sunt prea gălăgioși.
Roxana își ceruse scuze și promisese să fie mai atenți. Apoi, cine știe de ce, îi povestise toată tărășenia — de la tufișul din parcarea de la Kaufland până la Costel și ultimatumul lui de o săptămână. Femeia o ascultase atentă, își ștersese de câteva ori colțul ochiului cu dosul palmei, apoi zâmbise:
— Uite, încă un om normal pe lumea asta. De fapt, nu — doi, adăugase ea, când Ovidiu apăruse în hol cu una din fetițe în brațe. Să vă trăiască, să aveți parte de mulți ani fericiți împreună.
Se pregătea să plece, cu mâna deja pe clanță, când din bucătărie s-a auzit o bufnitură — Bella tocmai doborâse de pe masă cana cu lapte a fetițelor, direct pe linoleum.
Doamna Georgescu a tresărit, apoi a râs și ea, clătinând din cap, și a ieșit pe ușă fără să mai spună nimic. Roxana și Ovidiu s-au uitat unul la altul peste balta de lapte, iar Bella, stând pe masă cu coada ridicată, îi privea pe amândoi cu un aer nevinovat, de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu isprava din fața ei.
