Maria a pus telefonul cu ecranul în jos pe masa din bucătărie, lângă castronul cu roșii culese chiar în dimineața aceea. Fiul ei, Andrei, îi scrisese un singur rând: "Duminică vin să vorbim. E important." Nimic altceva. Nici măcar un "te iubesc" sau un emoji, așa cum obișnuia. Doar atât — o propoziție care i-a tăiat pofta de cafea pentru tot restul zilei.
De trei ani, de când Andrei se mutase la Cluj cu firma lui de contabilitate, "duminicile importante" însemnaseră mereu vești: logodna cu Ioana, apoi nunta, apoi vestea că urmau să cumpere apartament. De fiecare dată sunase, râzând, nerăbdător. De data asta scrisese. Și tăcuse.
Maria a curățat roșiile, le-a tăiat felii, le-a sărat, apoi le-a lăsat neatinse pe fundul de lemn. S-a uitat pe geam, spre drumul de țară care ducea spre Sibiu, ca și cum ar fi putut vedea de acolo mașina lui apărând cu două zile mai devreme. N-a apărut, bineînțeles. Dar neliniștea s-a instalat în ea ca un musafir nepoftit care se așază la masă fără să fie invitat.
Soțul ei, Vasile, a văzut-o frământând un prosop de bucătărie între degete, răsucindu-l și desfăcându-l la loc, de zeci de ori, în timp ce restul mesei rămăsese neterminat.
— Ce-i cu tine? a întrebat el, lăsând ziarul pe masă.
— Andrei vine duminică. Zice că-i important.
Vasile a ridicat din umeri, dar Maria a văzut cum și lui i s-a schimbat expresia, cum a împăturit ziarul mai atent decât de obicei, ca și cum ar fi avut nevoie să-și ocupe mâinile cu ceva precis.
Cele trei zile până duminică s-au scurs greu. Maria a curățat casa de două ori, a copt o plăcintă cu mere pe care n-a mai avut chef s-o mănânce nimeni, a sunat-o pe sora ei din Brașov doar ca să aibă cu cine vorbi despre altceva decât despre fiul ei. Ioana, nora, nu răspundea la telefon — ceea ce nu era neobișnuit, dar acum căpăta o greutate nouă.
Duminică, la ora unsprezece, mașina lui Andrei a intrat pe alee. Maria a ieșit în prag cu mâinile încă ude de la vase, ștergându-le pe șorț fără să-și dea seama. Andrei a coborât singur. Fără Ioana.
— Unde-i Ioana? a întrebat Maria, înainte să apuce să-l salute.
— Mamă, hai să intrăm.
Vocea lui era calmă, prea calmă, genul de calm pe care oamenii îl exersează în mașină, pe drum, ca să nu le tremure la ultima cotitură.
S-au așezat la masa din bucătărie, cea cu roșiile netăiate încă acolo, uitate. Andrei și-a împreunat degetele pe blatul de lemn, a privit spre ele, apoi spre mama lui.
— Ioana e însărcinată, a spus el. În șase luni.
Maria a simțit cum i se strânge stomacul, dar nu de bucurie — de confuzia dinaintea bucuriei, acel moment în care creierul caută cursa ascunsă a veștii bune spuse pe tonul unei vești rele.
— Și… de ce nu ne-ați spus până acum? De ce faci mutra asta?
Andrei a tras aer în piept.
— Pentru că am aflat acum două săptămâni că e ceva în neregulă. Cu inima copilului. Medicii de la Cluj ne-au trimis la București, la un specialist. Mâine avem consultul.
Vasile, care stătuse până atunci în picioare lângă aragaz, s-a așezat greoi pe scaun, ca și cum genunchii nu-l mai țineau.
— Cât de grav? a întrebat el.
— Nu știm încă sigur. De-aia venim să vă spunem față în față, nu la telefon. Ioana n-a vrut să vină, se simte prost, vomită de dimineață. Am lăsat-o la mama ei.
Tăcerea din bucătărie s-a umplut cu tot ce nu se spusese: anii de așteptare a unui nepot, glumele de la mesele de Crăciun despre cum Maria va răsfăța copilul mai rău decât și-a răsfățat propriul fiu, planurile pentru camera de la etaj, pe care Vasile o zugrăvise deja, cu gând ascuns, într-un galben deschis, potrivit și pentru fată și pentru băiat.
— Ce spun medicii, mai exact? a întrebat Maria, forțându-se să vorbească rar, ca să nu-i tremure vocea.
— Zic că ar putea fi nevoie de operație. Chiar înainte de naștere, sau imediat după. Depinde ce vede specialistul din București mâine.
— Și bani aveți? Pentru drumuri, pentru… orice-ar fi?
— Avem economiile de la apartament. Le folosim pe astea.
Maria s-a ridicat, a luat cuțitul de pe blat și a continuat să taie roșiile pe care le abandonase, nu pentru că mai era nevoie de ele, ci pentru că mâinile ei aveau nevoie de o mișcare repetitivă, de ceva concret de făcut cât timp mintea îi fugea între toate variantele posibile. Vasile s-a ridicat și el, a scos din dulap sticla de țuică pe care o ținea pentru musafiri și a turnat două pahare, apoi, după o clipă de ezitare, un al treilea, mai mic, pentru Andrei.
— Bem pentru mâine, a zis el. Pentru consult.
Nu era o urare veselă. Era felul lui Vasile de a spune că indiferent ce va ieși din cabinetul acela din București, familia rămânea la fel de familie.
Andrei a luat paharul, dar nu l-a dus la gură imediat.
— Mai e ceva, a spus el. Vrem să-i punem numele Vasile, dacă e băiat. Sau Maria, dacă e fată. Am vrut să vă spunem asta acum, indiferent ce se întâmplă mâine. Ca să știți.
Maria a lăsat cuțitul din mână. A rămas cu palmele pe blatul de lemn, lângă castronul cu felii de roșii tăiate prea subțiri, și a simțit cum lacrimile îi vin fără voia ei, nu din tristețe curată, nici din bucurie curată, ci din amestecul acela greu de dus care nu are un singur nume.
— Mergem și noi mâine la București, a spus Vasile. Cu voi.
Andrei a dat aprobator, a dus în sfârșit paharul la gură și l-a golit dintr-o înghițitură. Afară, pe alee, mașina lui rămăsese cu portiera deschisă, așa cum o lăsase când coborâse grăbit, iar soarele de august bătea drept în bucătărie, peste masa la care stăteau acum toți patru — cei trei de la masă și cel care încă nu se născuse, dar care avea deja un nume așteptând să fie purtat.
