Aveam șaizeci și unu de ani și tot mai împăturam șervețelele în triunghi, așa cum mă învățase mama la Focșani. Fiul meu, Andrei, s-a căsătorit cu Roxana acum doi ani, și de atunci trăiesc cu senzația că merg pe o podea care poate ceda în orice clipă.
Casa e a lor, în Voluntari, aproape de Lidl-ul de pe strada principală. O casă cu etaj, cu iarba mereu puțin crescută pentru că lui Andrei îi scapă mereu din vedere să o tundă. M-am mutat la ei când m-au operat la șold, și trebuia să fie ceva temporar. A trecut deja un an și jumătate.
Problema nu e casa. E orezul.
Roxana pune de două ori mai multă apă decât trebuie. Iese lipicios, aproape ca o budincă, și i-am spus o dată, cu cea mai bună intenție: "Fetițo, încearcă cu o cană mai puțin data viitoare, ai să vezi că îți iese mai sfărâmicios." Ea a zâmbit strâns, a spus "mulțumesc, doamnă Carmen", și n-a mai gătit orez în fața mea vreo trei săptămâni.
Apoi a venit povestea cu prosoapele. Eu le împăturesc în trei, așa încad mai bine în dulapul de pe hol. Într-o zi am găsit prosoapele mele împăturite în patru, în felul ei, și le-am reîmpăturit în trei. A doua zi, iar în patru. A fost un război tăcut care a durat aproape o lună, până când Andrei, fără să știe de ce prosoapele deveniseră câmp de luptă, a cumpărat prosoape noi ca "fiecare să le aibă pe ale lui". De parcă asta ar fi rezolvat ceva.
Ce a aprins cu adevărat totul s-a întâmplat într-o marți din iulie, acum trei săptămâni. Roxana o făcea baie nepoatei mele, Ilinca, de opt luni, iar eu am intrat în baie pentru că am auzit-o pe fetiță plângând tare. Am văzut că apa era călduță, poate puțin mai mult decât mi se părea mie prudent, și am spus: "Apa e prea caldă pentru ea, fetițo, atinge-i spatele să vezi."
Roxana s-a ridicat cu fetița înfășurată în prosop — dintre cele noi, în patru — și m-a privit într-un fel cum n-o mai văzusem niciodată. A vorbit domol, dar fiecare cuvânt i-a ieșit ca o piatră: "Doamnă Carmen, eu sunt mama Ilincăi. Apa e bună. Și am nevoie să bateți la ușă înainte să intrați în baie când sunt cu fiica mea."
Am rămas pe hol cu mâinile goale, fără să știu ce să fac cu ele. În seara aceea n-am mai luat cina cu ei. Am rămas în camera mea — cea care fusese biroul lui Andrei — mâncând un sandviș cu brânză pe care mi l-am făcut singură, auzind prin perete cum se certau în șoaptă. N-am înțeles cuvintele, dar am înțeles tonul. Era despre mine.
A doua zi, Andrei m-a găsit în bucătărie în timp ce filtram cafeaua. S-a așezat pe scăunelul înalt, același pe care stătea când era mic, așteptând să-i dau gustarea, și mi-a spus: "Mamă, Roxana simte că nu ai încredere în ea. Că tot ce face, tu corectezi. Și eu… înțeleg amândouă părțile, dar nu mai pot fi cel care traduce între voi două."
I-am spus că vreau doar să ajut, că o mamă nu încetează niciodată să observe detaliile, că pe vremea mea nimănui nu-i deranja un sfat dat cu drag. Andrei a tăcut o vreme, învârtind lingurița în cafeaua pe care nici măcar n-o începuse. Apoi a spus ceva care mi-a rămas înfipt: "Mamă, tu nu dai sfaturi. Tu corectezi. Și asta, pentru Roxana, se simte de parcă n-ar face niciodată nimic bine."
Fraza aceea m-a durut mai mult decât orice ușă trântită. Pentru că avea dreptate, și știam asta de dinainte, doar că nu o pusesem niciodată în cuvinte.
Au trecut zilele. Roxana și cu mine ne mișcam prin casă ca două pisici care se evită din instinct: ea gătea devreme ca eu să nu ajung s-o "supraveghez"; eu îmi spălam hainele separat ca să n-am ce comenta despre cum atârna ea hăinuțele Ilincăi. Casa se simțea mai mare și mai rece în același timp.
Sâmbăta următoare, Andrei a trebuit să plece la Constanța pentru muncă — instalează sisteme de aer condiționat și i-a picat o urgență comercială care plătea bine, opt mii de lei pentru contractul complet. A plecat dimineața devreme, lăsându-ne singure cu fetița pentru prima dată de la episodul din baie.
Pe la prânz, Ilinca a făcut febră. Treizeci și opt și jumătate, apoi treizeci și nouă. Roxana o purta dintr-o parte în alta a camerei, sunând la pediatru iar și iar fără să-i răspundă nimeni, pentru că era sâmbătă și cabinetul se închidea la amiază. I se vedea pe față oboseala celei care n-a dormit, a celei care e cu adevărat singură pentru prima dată cu ceva care sperie.
Am rămas în pragul camerei, fără să intru, amintindu-mi avertismentul de a bate la ușă. Dar am văzut-o cum îi tremura vocea vorbind la telefon cu asigurarea de sănătate, încercând să afle la ce urgențe s-o ducă fără să plătească o avere, și ceva în mine a hotărât că nu era momentul pentru mândrii ale nimănui.
Am bătut la ușă, deși era deschisă. "Roxana. Lasă-mă să văd."
Ea m-a privit cu ochii roșii și, pentru prima dată în luni de zile, nu mi-a blocat drumul. I-am pus mâna pe fruntea Ilincăi, apoi pe ceafă, unde se simte cu adevărat febra mare. "Asta trebuie coborâtă acum. Ai Panadol pentru copii?" A dat din cap, fără să spună nimic, și s-a dus să-l caute cu mâinile stângace de emoție.
I-am indicat doza după greutatea fetiței — ce am învățat crescându-l pe Andrei și apoi ajutând-o pe sora mea cu cei trei ai ei — și ne-am așezat împreună pe marginea patului, schimbându-ne rândul să-i punem comprese călduțe pe gât și pe încheieturi. N-am vorbit nici de orez, nici de prosoape, nici de nimic. Ne uitam doar la termometru la fiecare cincisprezece minute, așteptând să scadă.
A scăzut după două ore. Ilinca a adormit la pieptul Roxanei, respirând deja liniștită, iar ea s-a uitat la tavan o vreme bună înainte să spună, aproape pentru sine: "Mulțumesc că n-ați plecat de la ușă."
I-am spus adevărul: "Am fost cât pe ce. Credeam că nu vrei să fiu aici."
Ea a clătinat din cap, și de data asta, chiar cu vocea frântă: "Nu că nu v-aș vrea aici, doamnă Carmen. E că simt că nu fac niciodată nimic bine în fața dumneavoastră. Nici orezul, nici prosoapele, nici baia fiicei mele."
Atunci am înțeles ce încercase Andrei să-mi spună fără să reușească pe deplin. Nu era orezul. Niciodată n-a fost orezul.
Când Andrei s-a întors duminică seara, cu cutia de scule și mirosind a sudoare de muncă, a găsit bucătăria altfel: eu tăiind pătrunjel într-un colț, Roxana amestecând în oală în celălalt, fără ciocnire, fără corectură, doar două femei împărțind un spațiu care până acum două zile părea teritoriu disputat.
În săptămâna aceea am luat o decizie pe care o tot amânasem de luni de zile. M-am dus la banca din cartierul meu din Voluntari și am vorbit cu directoarea de conturi despre banii pe care îi păstram de când vândusem casa din Focșani înainte să mă mut lângă București: o sută optzeci de mii de lei, într-un depozit pe termen care nu-l atinsesem de ani "pentru orice eventualitate". Acel "pentru orice eventualitate" fusese, în fond, felul meu tăcut de a nu renunța complet la locul meu în familie, de a avea mereu ceva de oferit sau de negociat.
Am transferat șaptezeci de mii de lei într-un cont nou pe numele meu, la o bancă diferită, și cu restul am plătit avansul pentru un apartament cu o cameră într-un complex rezidențial pentru seniori, la cincisprezece minute de casa lui Andrei. Am semnat contractul de închiriere într-o joi, cu asistenta socială a locului așezată în fața mea, explicându-mi regulile comunității: piscină, activități marțea, transport la piață vinerea.
Le-am spus lui Andrei și Roxanei împreună, la masa din bucătărie, cu cheile noi puse pe fața de masă între noi trei. "Mă mut să locuiesc singură. Nu pentru că m-ați alungat, ci pentru că am înțeles că această casă trebuie să fie a voastră, fără ca eu să corectez cum împăturiți prosoapele."
Andrei a vrut să protesteze, să spună că nu era nevoie, că eram binevenită. Roxana, în schimb, a rămas privind cheile o clipă și apoi mi-a luat mâna peste masă, ceva ce n-o mai făcuse niciodată. "O să vă sun duminica să-mi spuneți cum să fac orezul bine," mi-a zis, și în vocea ei era, în sfârșit, ceva ca o glumă împărtășită, nu o acuzație.
M-am mutat luna următoare. Îmi iau prosoapele mele, împăturite în trei, în dulapul meu, și nimeni nu le schimbă forma când nu sunt de față. Duminica merg la masa de prânz cu ei, și uneori gătesc orezul chiar eu, cu o cană mai puțin de apă, iar Roxana se așază lângă mine să vadă cum îl fac, notând cu adevărat pe telefon. Ilinca a împlinit deja un an și face primii pași ținându-se de bastonul meu, și când cade, Roxana e cea care o ridică prima — iar eu, din scaunul meu, aplaud fără să spun vreo vorbă despre cum ar trebui să facă mai bine data viitoare.
