Marta a găsit inelul în buzunarul hainei lui de iarnă în ziua în care trebuia să sărbătorească douăzeci și cinci de ani de căsnicie.
Nu era inelul ei. Un cerculeț subțire, cu o piatră mică, albastră, ascuns într-o batistă împăturită de patru ori, ca și cum cineva ar fi vrut să se asigure că nimeni nu-l va găsi din greșeală. Stătea în bucătărie, cu haina lui Costel pe genunchi, și-l răsucea între degete, încercând să-și amintească dacă în ultimele luni observase ceva. Vreun telefon la care el ieșea pe balcon. Vreo întârziere de la birou. Nimic. Sau poate că nu voise să vadă.
Seara, când Costel a venit acasă cu un buchet de garoafe și cutia cu tort de la cofetăria de pe Ștefan cel Mare, Marta a pus inelul pe masă, lângă farfurii.
— Ce-i asta? a întrebat el, punând jos florile.
— Spune-mi tu.
Costel s-a uitat la piatra albastră mult timp. Apoi s-a așezat, greoi, pe scaunul din capul mesei, cel pe care stătea de douăzeci și cinci de ani la cină.
— E al Danielei, a zis el.
Numele fiicei lor a căzut în bucătărie ca un pahar spart.
— Daniela e la Cluj, la facultate, a spus Marta rar, de parcă ar fi trebuit să-i explice cuiva o hartă. Cum a ajuns inelul ei în buzunarul tău?
— A venit acum două săptămâni, cât ai fost la mama ta la Ploiești. Nu ți-am spus pentru că… a oftat, și-a frecat fața cu palmele. Pentru că nu era treaba mea s-o spun eu.
— Ce anume?
— S-a logodit. Cu tipul ăla, Vlad, cel din anul trei. Și apoi s-au certat rău de tot, chiar în noaptea aia, la telefon cu el, iar dimineața mi-a dat inelul înapoi și mi-a zis să-l ascund undeva, să nu-l vezi. Zicea că vrea să hotărască ea singură dacă i-l dă înapoi sau nu, fără să te bagi tu cu sfaturi.
Marta a simțit cum i se strânge ceva în piept, dar nu era ușurare curată — era rușine amestecată cu altceva, mai vechi. Fiica ei o credea în stare să-i strice orice decizie doar prin prezența ei.
— De ce ar crede că m-aș băga?
Costel a tăcut o clipă prea lungă.
— Pentru că așa ai făcut și cu mine, Marto. Acum douăzeci și șase de ani. Îți amintești ce i-ai spus mamei mele despre nunta noastră?
Ea nu răspunsese. Își amintea perfect — o vară cu discuții și ușile trântite, o mamă a lui Costel care nu o voia în familie, și ea, tânără, jurându-și că dacă va avea vreodată o fiică, n-o s-o lase niciodată să simtă ce simțise atunci.
Ironia era că devenise exact spaima ei de acum treizeci de ani, doar mutată pe cealaltă parte a mesei.
A doua zi dimineață a sunat-o pe Daniela. Nu ca să-i ceară explicații, ci ca să-i spună doar atât:
— Am găsit inelul. Nu vreau să știu ce ai hotărât. Vreau doar să știi că, orice ai hotărât, o să vin la Cluj weekendul ăsta să bem o cafea, doar noi două, fără sfaturi din partea mea. Promit.
La celălalt capăt al firului a fost liniște, apoi un râs mic, ușurat.
— Bine, mamă. Dar să știi că a fost o prostie din partea mea, cu ascunzișul. Trebuia să-ți spun eu.
— Poate. Dar acum știu de ce n-ai făcut-o, a spus Marta, uitându-se la inelul de pe masă, pe care încă nu-l pusese la loc în batistă. Și cred că, pentru prima oară, am înțeles exact ce înseamnă asta.
A pus telefonul jos, a luat inelul și l-a așezat cu grijă în cutiuța de bijuterii a Danielei, rămasă încă în camera ei de acasă, printre brățările din liceu și un bilet de la primul bal. L-a închis fără să mai deschidă discuția cu Costel în seara aceea — aveau amândoi nevoie de o tăcere care, pentru prima dată în mult timp, nu ascundea nimic.
