Casa de pe strada Zorilor din Cluj-Napoca mirosea a var proaspăt și a cafea arsă. Delia Marincaș, cincizeci și trei de ani, stătea la masa din bucătărie cu un dosar galben în față și asculta ploaia lovind geamul. Afară, pe bulevard, un tramvai frâna scârțâind, ca în fiecare seară la aceeași oră.
Cu treisprezece ani în urmă, Delia își vânduse apartamentul din Mănăștur ca să deschidă, împreună cu ginerele ei, Vlad Coroian, un service auto pe șoseaua Someșeni. Banii — patruzeci și două de mii de euro — fuseseră toată economia ei de-o viață, plus moștenirea de la mama. Fiica ei, Roxana, se măritase cu Vlad cu un an înainte, iar Delia crezuse că investește într-un viitor comun, nu doar într-o afacere.
Actele fuseseră scrise pe numele lui Vlad. "Așa e mai simplu cu creditul", spusese el atunci, cu un zâmbet care acum, retrospectiv, i se părea Deliei prea sigur pe sine. Ea nu insistase. Avea încredere. Roxana era fericită, service-ul mergea bine, iar Delia venea în fiecare vineri să aducă sarmale înghețate în pungi de plastic, pentru că Vlad nu mânca decât mâncare de-acasă.
Anul trecut, Roxana murise. Un cancer la sân descoperit prea târziu, șase luni de chimioterapie și-un final pe care Delia nu voia să-l mai retrăiască nici măcar în gând. De atunci, Vlad se schimbase. La-nceput fusese doar distant. Apoi, în martie, îi spusese Deliei, la o cafea la standul din fața service-ului, că "poate ar fi mai sănătos" să nu mai treacă atât de des pe-acolo.
— Nu mai ești familia mea, Delia, spusese el, amestecând zahărul într-un pahar de plastic. Nu în actele astea, cel puțin.
Ea nu răspunsese nimic atunci. Doar plecase, cu o cutie de bomboane pe care le adusese pentru mecanici și pe care le lăsase pe tejghea.
*
Vecina Deliei, Ancuța Boldea, șaizeci și opt de ani, fostă asistentă medicală la Spitalul Județean, era cea care o găsise pe Delia leșinată pe scara blocului, într-o joi de august, pe la ora unsprezece dimineața. Ancuța povestea mai târziu, la coadă la piață, că auzise o bufnitură și ieșise-n capot, cu papucii-n picioare, crezând că i-a căzut vreo vecină bătrână.
— Era albă ca varul, spunea Ancuța. Am chemat salvarea de pe hol, cu telefonul fix, că mobilul îl uitasem pe frigider. Doamna Marincaș avea în mână un dosar galben, îl strângea așa, de parcă cineva voia să i-l smulgă.
La spital, medicii au diagnosticat un infarct minor, urmare — spuneau ei — a stresului acumulat. Delia a stat patru zile la Cardiologie, în salonul 214, lângă geamul care dădea spre parcarea ambulanțelor. Ancuța a venit s-o vadă de două ori, i-a adus un termos cu ceai de mentă și i-a povestit că, în lipsa ei, cineva sunase la interfonul blocului întrebând de "doamna de la etajul trei" — dar plecase fără să lase mesaj.
A treia zi, Vlad a apărut la ușa salonului. Purta salopeta de lucru, cu numele service-ului brodat pe piept — cel pe care Delia îl alesese cu Roxana, cu ani în urmă. Nu avea flori. Avea un plic.
— Am venit să-ți spun că-mi pare rău, a zis, stând în prag, fără să intre. Dar afacerea e pe numele meu. Așa am hotărât cu Roxana, la vremea respectivă.
Delia s-a uitat la plic, apoi la el.
— Roxana nu mai poate confirma nimic din ce spui tu, a răspuns ea, cu o voce joasă, aproape stinsă de la tuburile de oxigen. Ce e în plic?
— O ofertă. Îți dau cinci mii de euro, ca să închei povestea asta frumos.
Cinci mii de euro, pentru patruzeci și doi. Delia a numărat în minte, fără să clipească, exact cum număra odinioară rufele la mașina de spălat din curtea comună a blocului vechi din Mănăștur — automat, mecanic, ca să nu se gândească la altceva.
— Pleacă, Vlad, a spus ea. Vino când am ieșit de-aici. Cu avocatul tău, dacă vrei.
*
A ieșit din spital într-o luni, cu o rețetă de betablocante și cu numărul de telefon al unui avocat pe care i-l dăduse Ancuța — fiul unei foste colege, tânăr, dar, după spusele Ancuței, "ager ca un șoim".
Avocatul, Radu Fenechiu, a citit dosarul galben în biroul lui de pe strada Republicii, într-o cameră cu jaluzele pe jumătate trase și-un aparat de aer condiționat care scârțâia. Delia adusese totul: extrasul de cont din 2013 cu transferul de patruzeci și două de mii de euro, chitanța semnată de Vlad la primirea sumei, și — lucrul cel mai important — un act pe care ea uitase complet că-l semnase: o clauză de împrumut, nu de donație, cu o dobândă simbolică de un procent pe an, redactată de-un notar din Florești la cererea Roxanei, "ca să fie totul curat între noi", spusese fiica ei atunci, râzând, convinsă că hârtia aceea n-avea să fie folosită niciodată.
— Doamnă Marincaș, a spus Radu, scoțându-și ochelarii, dumneavoastră nu ați donat banii ăștia. I-ați împrumutat. Cu dobândă. Documentul e valid, e la notar, are termen de scadență depășit de nouă ani. Practic, dumneavoastră puteți cere executarea silită a datoriei — cu penalități incluse.
Delia a rămas tăcută o clipă, uitându-se pe geam la un porumbel care se zbătea între gratiile ferestrei vecine.
— Cât înseamnă asta, în bani de azi?
— Cu dobânda acumulată și penalitățile de întârziere, undeva la șaizeci și opt de mii de euro. Sau — a adăugat el — puteți cere o cotă-parte din societate, echivalentă cu suma investită, plus interesele. Depinde ce vreți: bani sau participare.
— Vreau actele service-ului, a spus ea. Vreau să văd exact ce-a construit pe banii mei.
*
Somația a ajuns la Vlad printr-un executor judecătoresc, într-o miercuri de septembrie, chiar când primea o mașină la vopsit — un Volkswagen Golf gri, adus de-un client obișnuit. Executorul, un bărbat scund cu servietă de piele, i-a înmânat plicul în fața celor doi mecanici și a clientului, care aștepta cu cheile-n mână.
Vlad a citit prima pagină, apoi a doua, și fața i s-a golit de culoare așa cum se golește un radiator când i se desface robinetul.
Procesul a durat patru luni. Delia n-a lipsit de la niciun termen, deși drumul de la Cluj la Judecătorie, cu autobuzul, îi lua patruzeci de minute și genunchii o dureau de fiecare dată când cobora treptele înalte ale tribunalului. Vlad a încercat să conteste actul, susținând că fusese semnat "sub presiune emoțională", dar notarul din Florești, chemat ca martor, a confirmat, calm, că doamna Marincaș venise singură, lucidă, și insistase chiar ea să se treacă dobânda, "pentru orice eventualitate".
Sentința a venit într-o zi de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuarele din centrul vechi. Judecătoarea a dispus ca Vlad Coroian să cedeze Deliei Marincaș o cotă de patruzeci la sută din firmă, echivalentă valoric cu suma împrumutată plus dobânzile — sau, alternativ, să achite integral suma în termen de șaizeci de zile.
Vlad n-a avut lichiditățile. A ales prima variantă.
*
Semnarea actelor la notar a avut loc într-o vineri de aprilie, în același birou din Florești unde, cu treisprezece ani în urmă, Roxana insistase pe clauza aceea de dobândă pe care nimeni n-o luase-n serios. Delia a venit cu Radu Fenechiu și cu dosarul galben, acum ponosit la colțuri, cu un elastic în jurul lui ca să nu se împrăștie foile.
Vlad a venit singur. Slăbise. Nu mai purta salopeta cu numele service-ului brodat — poate pentru că nu mai voia s-o vadă pe Delia amintindu-și cine alesese numele acela.
— N-am vrut să ajungem aici, a zis el, semnând ultima pagină.
— Nici eu, a răspuns Delia, punându-și semnătura lângă a lui. Dar Roxana a avut grijă să nu depindem de bunăvoința nimănui.
A luat copia actului notarial, l-a pus în geanta ei — nu în dosarul galben, ci într-o mapă nouă, de plastic albastru, pe care i-o cumpărase Ancuța de la un chioșc din piață, "ca să înceapă ceva curat", spusese vecina.
*
Acum, o cotă de patruzeci la sută din service-ul de pe Someșeni îi aparține Deliei Marincaș, cu drept de vot la deciziile financiare majore. A angajat un contabil de încredere, recomandat de Radu, ca să verifice lunar registrele. Vine miercurea, nu vinerea — a schimbat și asta, ca să nu semene cu vechiul ritual al sarmalelor înghețate.
Într-o miercuri de mai, a trecut pe la service cu mapa albastră sub braț, să discute bugetul pentru un nou compresor. Vlad era în curte, aplecat peste motorul unui Dacia Logan. Când a văzut-o, s-a ridicat, și-a șters mâinile de-o cârpă și a dat din cap spre ea, scurt, ca un salariat care-și salută șefa.
Delia a intrat în biroul din spate, a deschis registrul de casă și a început să verifice cifrele, exact cum promisese contabilului c-o va face de-acum înainte: în fiecare miercuri, la ora zece.
