Mi-am dat seama că Radu s-a schimbat abia la nunta lui, când l-am văzut turnând vin în pahare cu o grijă pe care n-o avusese niciodată pentru nimic altceva în viața lui.
Ne știam de la doisprezece ani, din blocul de pe strada Zorilor din Cluj-Napoca, cu aceeași scară, cu aceleași maci desenați pe pereți de copiii din curte. Eu, Bogdan, aveam treizeci și opt de ani și încă purtam în buzunar cheile de la garsoniera pe care o închiriam de nouă ani, mutându-mă de trei ori, mereu cu aceleași cutii pe care nu le mai despachetam de-a binelea. Radu avea treizeci și șapte și, cu două luni în urmă, îmi spusese la un grătar în Florești că se însoară cu Diana, o femeie pe care o cunoștea de opt luni.
— Opt luni, Radule, i-am zis atunci, cu o bere caldă în mână. Tu nu știi nici măcar ce mănâncă dimineața.
— Mănâncă iaurt cu nuci, mi-a răspuns, fără să clipească. Și eu am treizeci și șapte de ani, Bogdane. N-am chef să mai aștept „momentul potrivit". Momentul potrivit a trecut acum zece ani, când tu mă convingeai să rămânem burlaci pentru totdeauna, că e mai simplu, că e mai liber.
M-a durut fraza aia mai mult decât mi-am dat seama atunci. Pentru că exact așa gândisem eu pentru amândoi, ani de zile — eu propuneam concediile fără femei, eu spuneam că nu ne trebuie „ancore", eu eram cel care râdea de colegii însurați care plecau de la birou la cinci fix ca să ajungă la grădiniță. Radu mă urmase cuminte, ca de obicei. Până acum.
La nuntă, în octombrie, la o cramă de lângă Alba Iulia, am stat la o masă cu foști colegi de facultate, toți însurați, toți cu poze de copii pe telefon, și m-am simțit ca un obiect scos dintr-o vitrină veche. Radu a venit la mine spre miezul nopții, cu cravata desfăcută, cu obrajii roșii de la vin.
— Ești fericit pentru mine sau ești doar aici din politețe? m-a întrebat, direct, așa cum făcea de obicei doar când era beat suficient cât să spună adevărul.
— Sunt fericit, i-am zis. Dar mi-e și frică pentru tine.
— Frică de ce? De ce eu am găsit ceva ce tu te temi să cauți?
N-am avut ce să răspund atunci. M-am dus acasă, în garsoniera aia cu cutii nedespachetate, și m-am gândit la Ioana, femeia cu care fusesem șase ani, care voise copii de la treizeci de ani și pe care o refuzasem de fiecare dată cu același argument — că nu e momentul, că trebuie mai întâi să-mi stabilizez firma, apoi să cumpăr apartament, apoi, apoi, apoi. Plecase la treizeci și trei de ani, iar acum, la patruzeci, avea un băiețel de patru ani și un soț pe care-l cunoscuse la un an după ce mă părăsise.
Radu și Diana au avut o fetiță în vara următoare. M-a sunat din maternitate, de la Cluj, cu o voce pe care n-o mai auzisem la el — tremurândă, dar plină, ca un pahar umplut până la refuz.
— Se numește Sara, mi-a zis. Are patru kilograme și țipă ca un campion.
Am mers la ei acasă peste o săptămână, cu un buchet stângaci cumpărat de la un chioșc de lângă spital. Radu m-a întâmpinat în prag, cu ochii încercănați, cu un tricou pătat de ceva ce nu am întrebat ce era.
— Ia-o tu puțin, mi-a zis, întinzându-mi copilul fără să mă întrebe dacă vreau.
Am ținut-o în brațe, mică, fierbinte, mirosind a lapte și a ceva nou, ceva ce n-aveam cuvânt pentru el. Radu s-a așezat lângă mine, epuizat, fericit într-un fel care nu avea nevoie de somn ca să existe.
— Nu regreți nimic? l-am întrebat. Banii, libertatea, nopțile alea în care plecam fără să anunțăm pe nimeni?
S-a uitat la mine mult, apoi la fiică-sa din brațele mele.
— Regret doar că te-am ascultat zece ani, Bogdane. Atât.
N-am zis nimic. Am ținut-o pe Sara până a adormit, iar Radu a adormit și el, pe canapea, cu capul dat pe spate, cu gura ușor deschisă, ca un om care în sfârșit nu se mai teme de nimic.
Peste două luni, am sunat-o pe Ioana. Nu ca s-o cer înapoi — știam că are familia ei, completă, fără loc pentru mine în ea. Am sunat-o doar ca să-i spun ceva ce ar fi trebuit să-i spun cu șapte ani în urmă.
— Aveai dreptate, i-am zis. Nu exista momentul potrivit. Exista doar momentul în care alegi.
A tăcut câteva secunde, apoi mi-a zis, fără resentiment, doar cu o oboseală blândă în glas:
— Mă bucur că ai înțeles, Bogdane. Sper să nu fie prea târziu pentru tine.
Am închis telefonul și am rămas în bucătăria goală, cu cutiile alea vechi încă nedespachetate în debara, gândindu-mă că poate, la treizeci și opt de ani, „prea târziu" era doar un alt fel de a spune „acum".
