Ioana punea farfuriile pe masă când Doina, soacra ei, i le muta din nou, câte trei centimetri spre dreapta, exact cum le așeza Vasile de douăzeci de ani.
— Așa se pun, draga mea. Ca să ajungă cuțitul la îndemâna lui Andrei.
Andrei era soțul Ioanei. Avea treizeci și patru de ani, lucra la o firmă de contabilitate de pe bulevardul Eroilor din Cluj-Napoca și, în ultimele opt luni de când se mutaseră cu toții în casa mare a Doinei de pe strada Fântânele, nu observase niciodată felul în care farfuriile se mutau singure pe masă.
Ioana renunțase la apartamentul ei cu chirie din Mărăști ca să economisească — asta fusese ideea, un an, doi, până strângeau bani de avans la un credit ipotecar. Doina rămăsese văduvă de cinci ani și casa avea patru camere goale. Suna rezonabil pe hârtie. În realitate, Ioana descoperise că fiecare centimetru din casa aceea aparținea unei ordini pe care ea nu avea voie s-o schimbe.
— Mamă, las-o pe Ioana, se descurcă, spunea Andrei, dar o spunea din bucătărie, cu gura plină, uitându-se la telefon, și cuvintele lui cădeau ca niște frunze uscate pe care nimeni nu le mai ridica.
Lucrurile s-au strâns, cum se strâng întotdeauna, în jurul unui obiect concret. Doina avea un apartament vechi în Gheorgheni, moștenit de la sora ei, pe care îl închiriase de ani buni unei familii de pensionari. Chiria — 1500 de lei lunar — intra direct în contul Doinei și de acolo, o parte, discret, ajungea la Andrei „pentru cheltuieli casnice", cum spunea ea. Ioana nu știa de banii ăștia. Când a aflat, în martie, dintr-o discuție surprinsă la telefon, a înțeles că bugetul familiei ei nu era, de fapt, al familiei ei.
— De ce nu mi-ai spus? l-a întrebat pe Andrei, în seara aceea, în dormitorul lor de la etaj, cu ușa închisă, deși ușile din casa aia nu opreau niciodată nimic.
— Fiindcă nu era important. Mama ajută, asta-i tot.
— Andrei, e apartamentul care ar trebui să fie parte din ce construim noi doi. Ai spus că strângem pentru credit. De unde știu eu ce se întâmplă cu banii ăia?
El a ridicat din umeri, gest pe care Ioana ajunsese să-l urască mai mult decât orice cuvânt: însemna discuția s-a terminat, deși nimic nu se rezolvase.
Săptămâna următoare, Doina a adus vestea la cină, tăind friptura cu mișcări hotărâte: chiriașii din Gheorgheni se mută, apartamentul rămâne liber, iar ea s-a gândit — „doar s-a gândit", a insistat — să-l pună pe numele lui Andrei printr-o donație. Nu al Ioanei. Al lui Andrei. „Ca să rămână în familie, dacă se întâmplă ceva," a spus, fără să se uite la noră.
Ioana și-a pus furculița jos.
— Și eu ce sunt, Doina? Vecină?
— Nu fi așa, draga mea. E vorba de sânge, de nume. Tu ești soția lui Andrei, dar apartamentul ăsta a fost al surorii mele.
— Sunt soția lui Andrei de trei ani. Asta nu contează pentru nimic?
Andrei nu a spus nimic. A tăiat carnea din farfurie, a mestecat, a înghițit. Tăcerea lui era răspunsul cel mai limpede pe care i-l dăduse Ioanei de opt luni încoace.
A doua zi dimineață, Ioana a sunat un avocat, pe cineva pe care-l cunoștea de la facultate, Bogdan Cristescu, care avea un birou pe strada Regele Ferdinand. I-a povestit tot, de la farfurii la donație, și el a ascultat fără s-o întrerupă, notând pe o coală de hârtie.
— Legal, dacă e donație de la mama către fiu, tu nu ai niciun drept asupra apartamentului, indiferent de căsătorie. E bun propriu al lui. Poți doar să discuți cu soțul tău despre cum funcționează gospodăria voastră comună, dacă mai există așa ceva.
Cuvintele lui — „dacă mai există așa ceva" — au rămas atârnate în capul Ioanei toată ziua, cât a stat la birou, pe strada Memorandumului, revizuind facturi pentru clienți străini, incapabilă să se concentreze pe cifre.
Seara, când s-a întors acasă, a găsit-o pe Doina în bucătărie, pregătind ceaiul de tei pentru Andrei, exact cum îl bea el, cu o lingură de miere, nu două.
— Doina, spune-mi sincer. De ce crezi că locul meu în casa asta e mai mic decât al tău?
Soacra s-a oprit din amestecat.
— Nu cred asta.
— Ba da. De douăzeci de ani ai grijă de Andrei singură. Eu am apărut acum trei ani. Pentru tine, probabil că par o vizitatoare. Dar el e soțul meu acum, nu doar copilul tău.
— Amândouă adevărurile astea sunt valabile în același timp, a zis Doina, foarte încet, punând cana pe masă. Numai că el a ales să nu aleagă între ele. Și cred că-i convine.
Era pentru prima oară când cele două femei spuneau ceva adevărat una alteia, iar asta le-a luat pe amândouă prin surprindere.
Ioana a urcat în dormitor și l-a găsit pe Andrei întins pe pat, cu laptopul deschis pe genunchi, verificând un extras de cont.
— Trebuie să vorbim despre apartamentul din Gheorgheni.
— Mama mi-a spus că ai fost la avocat.
— Da. Și avocatul mi-a spus ce știam deja: că dacă semnezi donația aia, apartamentul e al tău, nu al nostru. Că eu, ca soție, nu am niciun cuvânt de spus. Asta vrei?
— Nu vreau nimic, Ioana. Vreau să nu mai fie ceartă în casa asta.
— Nu e vorba de ceartă. E vorba că trebuie să alegi cum trăim. Cu banii puși de-o parte pentru viitorul nostru sau cu banii care circulă între tine și mama ta pe sub masă, iar eu aflu întâmplător, de la telefon.
Andrei a închis laptopul.
— Ce vrei să fac? Să-i spun mamei nu, ia-ți apartamentul înapoi?
— Vreau să-i spui că, dacă vrea să-l doneze cuiva din familie, să-l doneze nouă amândurora. Sau, dacă nu vrea asta, să rămână al ei, ca activ, și noi să ne vedem de planul nostru separat, fără sumele alea care apar și dispar. Vreau un cont comun, Andrei, unde să știu exact ce intră și ce iese. Atât.
A durat trei zile până Andrei a găsit curajul să discute cu mama lui. Ioana n-a fost de față — a aflat cum a decurs discuția abia seara, din felul în care Doina a evitat s-o privească la cină, tăind pâinea în bucăți mai mici decât de obicei.
Apartamentul din Gheorgheni nu s-a mai donat nimănui, deocamdată. A rămas pe numele Doinei, închiriat unui cuplu tânăr, cu 1600 de lei lunar, iar banii s-au dus, în întregime, într-un depozit pe numele ei, separat, așa cum ar fi trebuit dintotdeauna.
Andrei și Ioana au deschis un cont comun la bancă, pe bulevardul 21 Decembrie 1989, cu un plan clar: în paisprezece luni, strângeau avansul pentru un apartament de două camere în Mănăștur. Nu era mult, dar era al lor, cu reguli scrise, nu presupuse.
Farfuriile continuau să se miște câțiva centimetri când Ioana nu era atentă. N-a mai luptat cu asta. A înțeles, într-un final, că bătălia adevărată nu fusese niciodată despre veselă.
Într-o duminică de octombrie, în timp ce despachetau cutii în apartamentul nou, gol încă, fără mobilă, Andrei a găsit în buzunarul hainei un bilet scris de mâna mamei lui, strecurat acolo probabil în ziua mutării: „Sper că ați ales bine amândoi. Eu am ales o singură dată în viața mea și am ales să nu aleg niciodată."
Ioana a citit biletul peste umărul lui, apoi l-a împăturit și l-a pus într-un sertar din bucătăria goală, lângă tacâmurile încă neîmpachetate din folie.
— O să-i răspundem cândva, a spus ea. Dar nu azi.
Andrei a încuviințat și a continuat să scoată farfuriile din cutie, așezându-le pe blatul nou, unde le voia el, fără să se mai gândească la centimetri.
