# Livada de vișini din Bistrița
Corina avea patruzeci și doi de ani și o florărie mică pe strada Dornei, în Bistrița, atunci când sora ei, Adriana, i-a trimis un mesaj vocal de nouă secunde: „Vino diseară. Am ceva să-ți spun despre casa de la Sângeorz."
Nu era ziua ei de naștere. Nu era niciun Mărțișor, niciun Paște, niciun pretext de sărbătoare. Corina a închis vitrina cu frezii și trandafiri de la ora patru, deși mai avea două ore de program, și a condus cei douăzeci și cinci de kilometri până la Sângeorz-Băi ascultând un post de radio care transmitea, ca de fiecare toamnă, aceleași reclame la ape minerale.
Casa bunicilor stătea acolo de peste șaizeci de ani, cu o livadă de vișini în spate și un gard de lemn pe care Adriana îl vopsise verde cu trei veri în urmă, când încă mai credeau că vor moșteni-o împreună, în părți egale, așa cum scria în testamentul bunicii Otilia.
Adriana o aștepta pe treptele de la intrare, cu un dosar galben strâns la piept și cu expresia unei femei care exersase de zece ori ce avea să spună. Avea treizeci și nouă de ani, era administrator la o firmă de contabilitate din Bistrița și, de doi ani, divorțată de un bărbat pe care Corina nu-l plânsese niciodată.
— Am fost la notar, a zis Adriana fără introducere. Am dezbătut moștenirea. Casa a rămas pe numele meu.
Corina a rămas cu mâna pe portiera mașinii, neînchisă.
— Cum adică pe numele tău? Testamentul spunea clar: jumătate-jumătate.
— Testamentul spunea „jumătate-jumătate" acum opt ani, când bunica încă mai era în stare bună. După aceea a mai făcut o completare. Nu știai?
Corina nu știa. Bunica Otilia murise în februarie, iar între înmormântare și dezbaterea succesorală trecuseră aproape șase luni în care Adriana se ocupase, chipurile, „ca să nu te mai obosești și tu, ai și tu magazinul". Șase luni în care Corina livrase buchete de nuntă și coroane funerare și avusese încredere că sora ei rezolvă hârtiile așa cum promisese.
— Arată-mi completarea, a zis Corina.
Adriana i-a întins dosarul. Pe pagina a treia, semnătura bunicii era tremurată, aproape ilizibilă, datată cu trei săptămâni înainte de moarte, într-o perioadă în care bunica nu-și mai recunoștea nici vecinii de pe stradă.
— A semnat asta când nici nu mai știa în ce an suntem, a spus Corina rar, apăsat, fără să-și coboare vocea.
— A semnat-o pentru că eu am fost lângă ea în fiecare zi din ultimul an, în timp ce tu erai ocupată cu florile tale. Am dus-o la control, i-am plătit medicamentele, am dormit pe canapeaua din hol de nu știu câte ori. Cred că merit casa asta.
Vântul de septembrie mișca frunzele vișinilor din spate, iar mirosul lor stătut de fruct copt cădea peste amândouă ca o amintire pe care niciuna nu voia s-o recunoască. Pe stradă trecea un vecin cu un câine ciobănesc bătrân, care s-a oprit exact în dreptul gardului verde și a lătrat o dată, apoi și-a văzut de drum, de parcă nici lui nu-i păsa de cearta lor.
— Am plătit și eu, a zis Corina. Am plătit factura la apă timp de trei ani, când tu ziceai că n-ai bani. Am cumpărat lemnele de foc pentru iarna dinaintea morții ei. Am fost aici de fiecare Crăciun cu mașina plină de cadouri, chiar dacă tu spuneai că vin prea rar.
— Astea sunt fleacuri față de ce am făcut eu.
— Nu sunt fleacuri, Adriana. Sunt bani și sunt timp, exact ca ai tăi.
Adriana și-a strâns dosarul mai tare, ca pe un scut.
— Notarul a validat actul. Casa e a mea. Poți să contești în instanță dacă vrei, dar știi bine cât durează un proces și cât costă un avocat bun. Ai o florărie de întreținut.
Asta era mizeria adevărată din spatele frazei politicoase: Adriana miza pe faptul că sora ei n-avea nici timpul, nici resursele să lupte. Miza pe oboseală, nu pe dreptate.
Corina n-a mai spus nimic în seara aceea. A urcat în mașină, a condus înapoi spre Bistrița cu geamul deschis, lăsând aerul rece de toamnă să-i usuce lacrimile fără să le șteargă cu mâna. Dimineața următoare, în loc să deschidă florăria la ora obișnuită, a sunat-o pe Ilinca Prunaru, o colegă de liceu ajunsă avocat, specializată în moșteniri și acte notariale contestate.
Ilinca a citit completarea testamentară în doar zece minute și a pus degetul exact acolo unde trebuia.
— Semnătura asta nu se potrivește cu niciun act semnat de bunica ta cu un an înainte. Iar dacă avea diagnostic de demență senilă la dosarul medical din perioada respectivă — și pun pariu că are — actul poate fi anulat pentru lipsa discernământului.
A durat cinci luni. Corina a cerut fișa medicală de la Spitalul Municipal din Bistrița, unde bunica fusese internată de două ori în ultimul an de viață, cu diagnostic clar consemnat: deteriorare cognitivă avansată. A depus cerere de anulare a completării testamentare la Judecătoria Bistrița, plătind un onorariu de patru mii de lei pe care i-a scos din economiile pentru un solar nou la florărie.
La al treilea termen, în martie, Adriana n-a mai venit cu dosarul galben strâns la piept, ci cu ochii umflați și cu telefonul în mână, sunând-o pe Corina din holul instanței, cu zece minute înainte de ședință.
— Putem vorbi înainte să intrăm?
S-au așezat pe o bancă de lemn din curtea tribunalului, sub un salcâm care încă nu înfrunzise. Adriana a scos din geantă un plic simplu, alb, fără nimic scris pe el.
— Am vorbit cu avocatul meu. Zice că oricum pierd, cu actele medicale pe care le ai. Așa că am pregătit asta.
În plic era o propunere de partaj voluntar, redactată de notar: casa rămânea în coproprietate, cincizeci la cincizeci, cu clauza ca oricare dintre ele să poată răscumpăra partea celeilalte la o evaluare independentă. Corina a citit fiecare rând de două ori.
— De ce acum? De ce nu în septembrie, când te-am întrebat direct?
— Pentru că în septembrie credeam că poți fi convinsă cu o hârtie și cu obosească-ai să te lupți. N-am crezut că o să mergi până la capăt.
— Ai crezut că cedez.
— Am crezut că ești ca mine.
Corina a împăturit foaia și a pus-o în geanta ei, lângă dosarul cu fișele medicale ale bunicii.
— Semnăm la notar mâine, la ora unsprezece. Nu discutăm în instanță, nu vreau decizie de la judecător, vreau actul semnat de mâna ta, în fața unui notar, cu martori.
Adriana a dat să spună ceva, apoi a renunțat. A rămas doar cu plicul gol în poală, întorcându-l pe o parte și pe alta, de parcă ar fi căutat pe el un rând pe care să-l mai citească o dată.
A doua zi, la notariatul de pe strada Petru Rareș, Corina a semnat actul de partaj voluntar cu un pix albastru pe care l-a păstrat apoi în poșetă, fără nicio semnificație aparentă pentru cine ar fi privit-o din exterior. A cerut o copie legalizată și a depus-o chiar în aceeași zi la Cartea Funciară Bistrița-Năsăud, pentru intabularea cotei sale de proprietate.
Cu Adriana au rămas doar mesaje scurte pe telefon, de două-trei ori pe an — „vin să tund iarba", „ai fost pe la casă?" — fără nicio referire la ce se întâmplase, ca și cum ar fi decis amândouă, fără să discute, că subiectul nu se mai deschide.
Livada de vișini din spatele casei de la Sângeorz-Băi a rodit din nou în iunie următor. Corina a venit cu fiica ei de nouă ani și cu un coș vechi de nuiele, iar fetița s-a cățărat pe scara rezemată de trunchi, culegând vișinele cu ambele mâini și mâncând mai multe decât punea în coș. La un moment dat i-a întins Corinei o vișină strivită, cu sucul roșu scurgându-i-se printre degete pe mânerul coșului.
— Mai vine și mătușa Adriana să culeagă?
— Poate. Dacă ne scrie.
Fetița a dat din umeri și a urcat iar pe scară, iar Corina a stat jos, sub pom, ștergându-și pata roșie de pe palmă cu marginea rochiei, fără să se grăbească s-o cureţe de tot.
