Silvia Manolescu are șaizeci și opt de ani și un apartament la etajul trei, pe strada Rahovei, în Ploiești, în care ceasul de perete din bucătărie merge cu cinci minute înainte de când l-a dat cadou nașa ei, la nuntă, în 1981. Nu l-a mai potrivit niciodată. Zice că așa știe mereu că mai are timp.
A crescut singură doi copii, într-un bloc cu apă caldă de două ori pe săptămână și cu lift care se strica de sărbători. Bărbatul ei, Nicu, a murit acum unsprezece ani, într-o zi de marți, în luna martie, chiar înainte de Paști. De atunci gătește sarmale pentru patru, deși la masă rămâne, de cele mai multe ori, singură.
Fiul ei, Bogdan, are patruzeci și unu de ani, e inginer la o firmă de utilaje din Ploiești și are o soție, pe Carmen, cu care s-a certat de atâtea ori pe tema copiilor, încât Silvia a învățat să nu mai întrebe nimic la telefon, în afară de „ați mâncat?".
Fiica ei, Ioana, are treizeci și șapte de ani, lucrează la o bancă în București și de cinci ani se luptă cu un tratament de fertilizare in vitro pe care nu-l pomenește la telefon, dar despre care Silvia a aflat, ca de obicei, dintr-o factură lăsată din greșeală pe masa din bucătărie, într-o vizită de weekend.
Vreme de mulți ani, în casa asta, subiectul copiilor a fost ca o piatră lăsată sub covor: toată lumea știe că e acolo, toată lumea calcă peste ea cu grijă.
Apoi, într-o joi de septembrie, Bogdan a sunat-o la ora opt seara, ceva mai devreme decât de obicei, și i-a spus, fără nicio introducere: „Mamă, Carmen e însărcinată. În șapte luni ai un nepot."
Silvia s-a așezat pe scaunul din bucătărie, lângă ceasul care mergea mereu înainte, și a simțit cum i se face cald în piept, ca și cum ar fi deschis brusc ușa cuptorului cu o pâine gata coaptă înăuntru.
N-a plâns pe loc. A pus telefonul jos, a luat o cârpă și a șters masa, deși masa era deja curată. Avea nevoie să facă ceva cu mâinile ca să nu-i tremure vocea data viitoare când vorbea.
Sarcina lui Carmen n-a fost ușoară. La cinci luni, a stat internată zece zile la Spitalul Județean, cu tensiune mare și cu frică de naștere prematură. Silvia a făcut naveta de trei ori pe săptămână cu maxi-taxiul, aducea mâncare gătită în cutii de plastic și răbdare în locul cuvintelor pe care nu știa cum să le spună.
Într-o vizită, în salonul cu miros de dezinfectant și cafea de la automat, Carmen i-a spus, aproape în șoaptă: „Mi-e frică să nu se întâmple ceva. Nu vreau să vă dezamăgesc pe toți."
Silvia i-a luat mâna și i-a spus doar: „Tu respiră. De restul mă ocup eu."
N-a fost o frază frumoasă, a fost o promisiune. Și s-a ținut de ea: a plătit din pensia ei un consult particular la un medic din Ploiești, a stat de vorbă cu asistentele de pe secție ca să știe exact la ce oră vine doctorul, a dus rufe curate în fiecare marți.
Copilul s-a născut în martie, la treizeci și opt de săptămâni, printr-o cezariană de urgență, la ora patru dimineața. Un băiat. L-au numit Andrei, după tatăl lui Nicu.
Când Silvia l-a luat prima dată în brațe, în salonul de la maternitate, asistenta i-a spus să-l țină bine, că e mic, trei kilograme și jumătate. Silvia l-a strâns la piept și a simțit cum se rupe ceva vechi în ea și în locul lui crește altceva.
Andrei a deschis un ochi, doar unul, ca și cum ar fi vrut să vadă cine îl ține, și a scos un sunet mic, ca un icnet nemulțumit.
Bogdan a intrat în salon exact în clipa aceea și a văzut-o pe mama lui plângând, în sfârșit, cu copilul la piept.
„Mamă, ești bine?"
„Sunt foarte bine", a spus ea. „Mai bine ca niciodată."
De atunci au trecut opt luni. Andrei are părul negru ca tatăl lui și încăpățânarea bunicii, spun toți în familie. Silvia vine la Carmen și Bogdan, în cartierul Mimiu, în fiecare miercuri și sâmbătă. Aduce plăcintă cu brânză, făcută după rețeta soacrei ei, și de fiecare dată alt joc de-al ei din copilărie, pe care le găsește prin cutii vechi din debara: un ursuleț de pluș ciupit de molii, un cub de lemn, o rățușcă de plastic care scârțâie.
Carmen a încercat de câteva ori să-i spună că nu mai are nevoie de atâtea lucruri, că apartamentul lor din Mimiu e mic. Silvia dă din umeri și zice: „Le las eu aici, nu te obligă nimeni să le ții."
Într-o sâmbătă de august, la prânz, cu geamul deschis spre curtea interioară unde vecinul de la parter tunde iarba și radioul cântă manele de la altcineva de la etajul doi, Silvia îl ține pe Andrei în brațe, îl leagănă ușor, iar el se luptă să nu adoarmă, cum fac copiii mici când vor să mai vadă puțin lumea.
Bogdan intră în bucătărie cu o cutie de bere și o pune pe masă, lângă farfuria cu plăcintă tăiată în triunghiuri egale.
„Mamă, tu chiar nu obosești cu el?"
„Cu tine oboseam mai tare. Tu nu dormeai deloc noaptea."
Andrei deschide un ochi, doar unul, se uită la ea și scoate un sunet mic, ca un chicotit somnoros.
Silvia îl strânge puțin mai tare, se uită pe geam la vecinul cu tunsul ierbii, apoi la copil.
Nu spune nimic. Nici nu are nevoie.
