Cu unsprezece zile înainte de aniversare am înțeles de ce Radu insista atât să-i fie prezentă noua asistentă la petrecerea noastră de familie. El încă e convins că am fost pur și simplu roasă de gelozie. Ca să fiu sinceră, eu însămi n-am vrut multă vreme să recunosc ce era limpede de mult. Era mult mai ușor să țin casa în ordine, să zâmbesc și să-mi repet că treizeci de ani de căsnicie sunt o temelie pe care nimic n-o mai poate clinti.
— Mirela, iar ai uitat să-mi iei costumul de la curățătorie? Vocea lui Radu răzbătea din hol, nemulțumită.
Am oftat, ștergând blatul din bucătărie cu un prosop de vafe.
— Îl iau azi după-amiază, am răspuns calm. Scuze, m-am încurcat cu lista de cumpărături.
— S-a încurcat ea… A rostit-o pe tonul ăla de profesor care mustră un elev neatent.
Mai era o săptămână până la aniversarea lui. Șaizeci de ani, seară festivă la un restaurant select din centrul Timișoarei, invitați cu greutate. Sublinia întruna că vor veni cei mai importanți parteneri de afaceri.
— Alina a pregătit deja tot scenariul serii, a stabilit meniul cu bucătarul-șef, a verificat așezarea la mese, a continuat el cu reproș. Iar tu n-ai putut duce la capăt nici măcar o singură sarcină.
Am ieșit în hol, cu prosopul în mână. Radu stătea în fața oglinzii mari, își trăgea burta și își aranja gulerul cămășii noi, evident prea strâmtă. În ultimul an devenise obsedat de propria înfățișare. Își luase abonament la cel mai scump club de fitness din oraș, deși trecea pe acolo o dată pe lună. Își schimbase frizerul. Începuse să cumpere cămăși tinerești care i se mulau caraghios pe burta rotunjită.
— Radule, de ce trebuie Alina să fie la sărbătoarea noastră de familie? l-am întrebat direct. O să fie doar rude și prieteni vechi.
S-a oprit din tras de guler.
— Pentru că e coordonatoarea principală a serii. Trebuie să fie de față ca totul să iasă impecabil. S-a întors spre mine. Nu te contrazice, Mirela. Așa e mai bine pentru toată lumea.
N-am mai spus nimic. M-am întors în bucătărie.
Zilele următoare, apartamentul nostru a încetat să mai fie al meu. Din zori și până seara târziu, telefonul lui suna neîncetat cu mesaje noi. Bip… bip… Nu se mai despărțea de smartphone nicio clipă — îl lua și la baie. La fiecare notificare, se îndrepta de spate, îi apărea zâmbetul ăla mulțumit pe buze, iar degetele alunecau iute pe ecran. La întrebările mele obișnuite răspundea sec. Orice rugăminte de ajutor în casă îl enerva vizibil.
În ajunul weekendului am scos din spatele dulapului din dormitor vechea noastră masă pliantă, cumpărată încă din anii optzeci, adusă cu mașina unui vecin, legată bine cu sfoară pe portbagajul de pe acoperiș. Voiam să întind pe ea albumele foto vechi — copiii cereau un montaj pentru petrecere, trebuia să aleg cele mai bune poze. Fotografii îngălbenite, cu noi tineri, obosiți, dar cu adevărat fericiți. Radu a trecut pe lângă mine și nici n-a propus să mă ajute.
A doua zi dimineață am făcut o omletă cu roșii proaspete. Radu stătea în fața mea, cu ochii lipiți de ecran. Mi-am pus o porție fierbinte, mi-am turnat ceai. Fără să ridice privirea, a întins furculița peste toată masa, a înfipt-o într-o bucată mare din omleta mea, a mestecat rar, apoi a scuipat-o înapoi pe furculiță, cu coajă de roșie cu tot, și a scuturat-o pe marginea farfuriei mele.
— Roșiile astea par de plastic, a mormăit el, fără să înceteze să deruleze ecranul.
Am rămas cu privirea pe bucata umedă și mestecată de pe farfuria albă. Pofta de mâncare mi-a pierit pe loc. Am tras scaunul, am luat farfuria și am golit-o la gunoi. El nici n-a observat.
După-amiază am început să-i pregătesc hainele pentru curățătorie. Costumul gri, scump, cel pe care voia să-l poarte la petrecere. Din obișnuință am verificat buzunarele. Buzunarul interior al sacoului era suspect de umflat. Am băgat mâna și am dat de un plic gros, alb, cu sigla albastră a unei clinici private de renume. N-am avut niciodată obiceiul să scotocesc prin lucrurile lui, dar în ultima vreme se plângea des de oboseală, iar acel plic oficial mi-a trezit îngrijorarea. Am deschis plicul cu grijă și am scos o foaie împăturită în două.
Era un buletin medical. Pacient: Radu, vârsta șaizeci de ani. Diagnostic. Am recitit rândurile de trei ori, fără să-mi vină să cred.
„Incontinență urinară de vârstă, grad mediu, cauzată de slăbirea semnificativă a musculaturii planșeului pelvin. Nodul hemoroidal acut, stadiul trei, necesită tratament chirurgical. Se recomandă intervenție operatorie planificată. Până la operație, se recomandă insistent folosirea permanentă a scutecelor urologice bărbătești cu grad ridicat de absorbție, pentru a evita scurgerile zilnice.”
Am stat în mijlocul dormitorului, strângând foaia în mână. Mi-au trecut prin fața ochilor imaginile din ultimul an: cămășile lui tinerești, privirea condescendentă, ironiile la adresa rochiilor mele „prea modeste", corespondența nesfârșită cu asistenta de douăzeci și doi de ani. Am împăturit documentul la loc, l-am pus în geanta mea de piele, iar plicul gol l-am strecurat înapoi în buzunarul sacoului.
Petrecerea a avut loc într-o sală mare a unui restaurant select din centrul orașului. Vreo patruzeci de invitați: rude, prieteni vechi, câțiva parteneri de afaceri influenți. Mese încărcate de mâncăruri rafinate, chelneri în cămăși albe strângeau tăcuți farfuriile. Se auzea clinchetul paharelor cu suc de afine și apă minerală rece.
Alina stătea în dreapta lui Radu. Purta o rochie mulată, fucsia, cu umerii complet dezgoliți. Râdea des și tare, îi atingea mereu mâneca sacoului și se apleca să-i șoptească ceva la ureche. Radu strălucea de mulțumire de sine. Eu ședeam în stânga, în costumul meu bleumarin sever, mâncând încet o salată de legume, urmărind totul de parcă nu mi se întâmpla mie.
Spre mijlocul serii, Radu s-a ridicat greoi de la locul lui. Invitații și-au lăsat politicos tacâmurile jos. A ciocănit cu furculița în paharul cu apă minerală, cerând atenția tuturor, apoi a început să vorbească tare și solemn, ca la o conferință.
La început a povestit îndelung despre propriile lui reușite: cât de greu a fost să pună pe picioare afacerea de la zero, cum doar un caracter puternic te ajută să depășești greutățile, ce planuri are pentru anii următori. Apoi a trecut lin la tânăra lui asistentă.
— Dragii mei, vocea lui devenise moale și suspect de sigură pe sine, în spatele fiecărui om cu adevărat de succes stă o echipă puternică. Și în seara asta vreau să închin un pahar pentru neînlocuita mea Alina.
I-a zâmbit larg fetei.
— Dacă n-ar fi energia ei, gândirea proaspătă și capacitatea ei enormă de muncă, seara asta minunată pur și simplu n-ar fi existat. Ea e adevăratul motor al afacerii mele. O gură de aer curat. Fără ea m-aș fi împotmolit demult în rutina monotonă.
Radu a făcut o pauză teatrală și s-a uitat spre mine cu îngăduință.
— Mirela, desigur, mi-a asigurat mereu o casă confortabilă. Cămăși curate, călcate, cine bune — și asta contează. Dar Alina mi-a dăruit aripi noi. Pentru tine, draga mea!
La masă s-a lăsat o tăcere jenantă. Soția celui mai vechi partener de-al lui a plecat repede ochii, mutând cu furculița bucățile de pește pe farfurie. Mihai, prietenul lui Radu din liceu, a tușit tare și s-a întors demonstrativ spre fereastră.
Am pus șervetul de pânză pe masă. Mi-am netezit cu degetele o cută abia vizibilă de pe fața de masă albă. M-am ridicat. Fiecare mișcare a mea era precisă, controlată. M-am dus spre Radu, i-am luat microfonul din mână cu blândețe. A ridicat mirat sprâncenele, dar zâmbetul mulțumit nu i-a dispărut de pe chip — probabil se aștepta la cuvintele obișnuite de mulțumire ale unei soții iubitoare.
Am scos din poșetă foaia albă împăturită în patru și am despăturit-o rar.
— Radu a rostit un discurs extrem de inspirat, am spus cu voce egală. S-a lăsat atât de dus de zborul pe aripile lui noi, încât a uitat complet de lucrurile care țin un om cu picioarele pe pământ.
L-am privit drept în ochi.
— Iar la vârsta noastră, cel mai prețios lucru rămâne sănătatea. Nu-i așa?
Radu s-a încruntat, derutat. Zâmbetul Alinei a dispărut instantaneu.
— Radu s-a lăsat atât de purtat de zborul pe aripile noi, încât a uitat de treburile pământești, am repetat mai tare, ca să mă audă și cei de la mesele din fund. Ca femeie care i-a purtat de grijă atâția ani, sunt obligată să transmit aceste recomandări importante noului lui "motor", tânăr și energic.
Am ridicat microfonul aproape de buze și am citit textul din document, clar, ca un crainic la știri.
— Pacient: Radu, vârsta șaizeci de ani. Diagnostic: incontinență urinară de vârstă, grad mediu. Nodul hemoroidal acut, stadiul trei.
Am făcut o pauză scurtă. În sală s-a lăsat o tăcere atât de deplină, încât s-a oprit până și clinchetul tacâmurilor. Doar aparatul de aer condiționat zumzăia uniform sub tavan.
— Recomandările medicului, am continuat, cu aceeași voce calmă. Intervenție chirurgicală planificată. Până la operație, se recomandă insistent folosirea permanentă a scutecelor urologice bărbătești cu absorbție ridicată, pentru a evita scurgerile zilnice neplăcute.
Am coborât microfonul rar. M-am întors spre Alina, care se albise de-a binelea, fără urmă de culoare în obraji.
— Alina, acum ești coordonatoarea principală a treburilor lui. Te rog, ai grijă și de asta. Radu nu are voie să stea mult timp pe scaune moi. Și nu uita să-i amintești la timp să-și schimbe scutecele urologice. Tinerețea și energia sunt minunate, dar igiena elementară n-a fost desființată încă.
Radu stătea împietrit. Fața lui rotundă s-a acoperit repede de pete roșii-vinete, de la gât până în creștet. Deschidea și închidea gura fără sunet, ca un pește scos din apă. Alina s-a lipit de spătarul scaunului, privindu-și șeful cu ochii holbați de groază.
Am pus buletinul medical, împăturit, direct pe farfuria lui goală. Am așezat microfonul, stins, pe masă. Mi-am luat poșeta de pe spătarul scaunului și am pornit calm spre ieșire. Niciunul dintre invitați n-a scos o vorbă. Nimeni n-a încercat să mă oprească.
Am ieșit în stradă. Aerul serii mi s-a părut neobișnuit de curat. Am chemat un taxi și m-am dus liniștită acasă.
În apartament era liniște. N-am plâns, n-am căutat calmante. Am trecut încet prin camerele cunoscute, simțindu-mă pentru prima dată de multă vreme adevărata stăpână a casei mele. Am deschis dulapul mare din hol și am scos două valize mari, pe roți. Am deschis șifonierul și am început să-i împachetez, fără grabă, cămășile tinerești și strâmte, sacourile scumpe, pantofii de firmă. Când totul a fost gata, am tras fermoarele. Am scos ambele valize pe palierul scării și le-am lăsat acolo.
Apoi am intrat hotărâtă în baie. Într-o pungă mare de gunoi am aruncat toate cremele lui anti-îmbătrânire, serurile pentru păr, periuța electrică de dinți. În câteva minute, punga era deja în pubelă, jos.
M-am întors în bucătărie. Mi-am turnat ceaiul negru fierbinte, preferat. M-am așezat la aceeași masă pliantă veche pe care mai devreme întinsesem albumele foto. În apartament nu se mai auzeau semnale bruște de telefon, nu mai era vocea lui poruncitoare, nu se mai auzea tușitul lui nemulțumit. Doar zgomotul uniform al mașinilor, dinspre fereastra deschisă.
Am luat o înghițitură mică. Ceaiul avea un gust neobișnuit de bun.
A doua zi, pe scara blocului, cineva a scos afară valizele rămase peste noapte — vecinii mă întrebaseră cui aparțin niște lucruri lăsate acolo. Le-am spus doar că sunt ale unui bărbat care va veni curând să-și ridice bagajele. N-a venit nici în ziua aceea, nici în următoarea. Când a apărut, în sfârșit, cu cheia lui veche care nu mai deschidea nimic, valizele erau deja duse — chiriașul de la etajul trei le luase, crezând că sunt donații pentru caritate.
