Filip a coborât din tren la Buzău și l-a recunoscut imediat pe bărbatul de pe peron. Stătea cu picioarele desfăcute, fumând, cu ochii mijiți spre soarele de mai. Optsprezece ani îl văzuse doar în fotografii — poze pe care mama le ținea într-un sertar, sub un teanc de cearșafuri vechi, și pe care el le scotea când ea nu era acasă, privindu-le mult și în tăcere. În poze, tatăl lui era tânăr, cu un zâmbet obraznic și mâini care păreau că pot ține lumea întreagă. În realitate era greoi, cu tâmplele golașe și vinișoare roșii pe nas. Mirosea a tutun și a câine — un miros acru care, cum avea să afle Filip curând, îmbibase toată casa.
— Ei, salut, moștenitorule, îi trase o palmă pe umăr, de era să-i scape rucsacul din mână. Ai ajuns bine? N-ai avut curaj să nu vii, văd. Bravo. Ai caracter. Ai luat de la mine.
Filip vru să spună că nu fusese frică, ci curiozitate, adunată an de an. N-a spus nimic. Nu știa nici cum să-i zică omului ăstuia. „Tată" suna prea intim. Pe drum spre Buzău, în vechiul Duster, tatăl lui a vorbit fără oprire — despre canisa lui, despre pui de câine cu perspective, despre cum a încercat de patru ori să ia legătura, dar mama nu l-a lăsat.
— Mă urăște și acum, zicea, virând spre șosea. Știi de ce? Că sunt bărbat adevărat. Nu pot sta sub papuc, așa-s eu. Boală, ce mai.
Filip știa altă versiune: că tatăl o înșelase pe mama cu o vânzătoare de la un magazin de animale, că plecase fără să-și ia rămas bun de la el, care avea patru ani atunci. Curând se însurase cu vânzătoarea, divorțase, se însurase din nou.
Casa era mare, cu etaj, dar neîngrijită, undeva pe un drum lateral spre Pogoanele. Pe verandă, la umbra unei vițe-de-vie, ședea o femeie tânără — douăzeci și cinci de ani, cu șapte mai mult decât Filip. O chema Antonia. A patra soție. Avea ochi foarte deschiși, aproape transparenți, ca lacurile alea din nord când le privești de sus. Purta un tricou spălăcit și blugi vechi, ca și cum ar fi vrut să ocupe cât mai puțin loc pe lume. Șchiopăta ușor de piciorul stâng.
— A căzut, explică tatăl, prinzându-i privirea, și râse scurt. Stângace. De la țară, ce vrei. În schimb gătește bine și la pat se străduiește. Asta contează, nu?
Filip simți cum îi urcă sângele în obraji. Nu de rușine — de scârbă pentru omul ăsta.
La cină, tatăl a băut țuică și a vorbit întruna — despre ciobănescii lui est-europeni, vânduți firmelor de pază, despre cum a păcălit ANAF cu acte false de sacrificare a animalelor, despre femeile de azi, toate interesate. Antonia stătea cu ochii în farfurie, aproape că nu mânca.
— Uite, arătă tatăl cu furculița spre ea. Pe asta am luat-o din orfelinat. N-avea nimic — nici casă, nici școală. Acum trăiește ca o regină. Casă, mâncare, haine. Toate de la mine. Și nu apreciază.
Antonia tăcea. Doar încheieturile degetelor, strânse pe furculiță, albiseră.
— Ce taci? ridică tatăl vocea. Ți-ai înghițit limba? Așa mereu. Nu scoți o vorbă. Și eu care am grijă de tine, proasto.
— Mulțumesc, spuse ea, abia auzit.
Mai târziu, când Antonia strângea masa, tatăl o plesni peste șold, cu putere, de era să scape farfuriile.
— Mișcă mai repede, zise. Tu, Filip, du-te și te odihnește. Mâine îți arăt canisa. Poate rămâi, am nevoie de-un ajutor.
Noaptea, în camera de oaspeți, Filip a auzit prin perete vocea tatălui certând-o pe Antonia pentru ceva. Cuvintele nu se distingeau, doar tonul — apăsat, zdrobitor. Apoi ceva a căzut — un scaun, sau ceva mai fragil. Și liniște. O liniște grea. Filip a strâns pumnii, privind în tavan. Venise să-și găsească tatăl. Găsise un om pe care ar fi vrut să-l lovească.
A doua zi dimineață, canisa s-a dovedit a fi o clădire lungă, joasă, cu boxe de beton, mirosind a blană de câine și clor. Tatăl i-a arătat un mascul uriaș, câștigător de expoziții.
— Ăsta e Tunet. Campion. Pe el se ține toată afacerea.
Câinele a mârâit când Filip a încercat să-l mângâie. Mai încolo, tatăl s-a oprit la o cușcă unde stătea o ciobănească bătrână, cu ochii tulburi.
— Pe asta o scot din circuit săptămâna viitoare. Nu mai fată. S-o hrănesc degeaba? O adorm.
Filip s-a uitat la câine. Animalul l-a privit înapoi — nu jalnic, ci cu o demnitate liniștită, aproape omenească. S-a gândit că în canisa asta totul se judeca simplu: dacă ești folositor, trăiești; dacă nu, te elimină. Ca și cum tatăl măsura oamenii cu aceeași unitate.
Seara a văzut-o iar pe Antonia hrănind câinii, vorbindu-le încet, pe nume.
— Se pare că vă îndrăgesc, spuse Filip, apropiindu-se.
Ea a tresărit și n-a răspuns nimic.
Peste câteva zile au rămas singuri în bucătărie — tatăl plecase la Buzău, la o licitație de pui. Antonia făcea cafea la ibric, cu mișcări sigure dar parcă mereu în așteptarea unei mustrări.
— De ce nu plecați? întrebă Filip.
— Unde să mă duc? spuse ea, oprindu-se cu ibricul în mână. N-am nimic. Sunt de la orfelinatul din Focșani. Fără părinți, fără rude. Am lucrat ca femeie de serviciu la o clinică veterinară, acolo m-a văzut el. Mi-a zis că sunt frumoasă, că are intenții serioase. Aveam nouăsprezece ani. Credeam în povești.
Turnă cafeaua, tăcu o clipă.
— La-nceput a fost bine. Flori, cadouri. Apoi a-nceput să mă schimbe. Mi-a interzis să mai văd prietenele — zicea că mă invidiază. Nu m-a lăsat la facultatea de veterinară — de ce, dacă îl am pe el? Mi-a luat telefonul, mi-a dat unul nou, ca să nu pot suna pe nimeni. Și apoi… se opri.
— Și suportați asta? întrebă Filip, strângând marginea mesei.
— Nu suport. Doar nu știu cum să plec. Are dreptate într-un lucru — n-am nimic. Nici bani, nici acte, nici pe nimeni. Mi-a luat totul. Chiar și pe mine.
Filip a început să-l ajute pe tatăl lui cu câinii — voia să plece, dar nu putea. Într-o zi, tatăl i-a arătat o fătare nereușită: un pui firav, cu laba din față răsucită.
— Încă unul rebutat, spuse, privindu-l. Îl înec mâine. De ce să-l chinui.
Antonia, din pragul boxei, tresări.
— Nu-l omorî. Poate trăiește.
— Cui îi trebuie așa ceva? Cumpărătorii nu plătesc pe rebut.
— Îl cresc eu, spuse ea, cu voce tremurândă. Te rog.
Tatăl s-a uitat lung la ea, cu aceeași privire cu care se uitase la ciobănească pe care voia s-o adoarmă.
— Ai devenit cam vorbăreață. Du-te-n casă. Și ține gura, până nu ți-o închid eu.
Antonia a plecat. Filip a rămas în boxă, cu un castron gol în mâini, simțind cum urcă în el o furie rece.
Noaptea, n-a putut dormi. Se gândea la puiul condamnat pentru că se născuse incomod. Și, inevitabil, la Antonia — la fel de „rebutată" după măsura altcuiva. Pe la două noaptea a auzit pași pe hol. A ieșit din cameră și a văzut-o pe Antonia, cu o haină pe umeri, cu o lanternă în mână.
— Voiam să-l iau, șopti ea. Să-l ascund undeva.
— Vin cu tine, spuse Filip.
Au ascuns puiul într-o cușcă veche din spatele șopronului, cu o pătură caldă, o sticlă de apă caldă, un biberon și lapte praf preparat de Antonia din timp. Puiul sugea cu disperare, agățându-se de viață.
— Vă pricepeți, spuse Filip.
— Am mai avut cazuri. Când mama nu suportă fătarea. Se-ntâmplă la cele tinere.
Antonia ridică ochii spre el și zâmbi — un zâmbet timid, dar adevărat.
Au continuat să vină în fiecare seară la cușca de după șopron, printre urzici și zmeuriș. Filip îi vorbea despre mama lui, femeie mândră, care l-a crescut singură fără să se plângă vreodată; despre facultatea de la Politehnica din București, unde terminase anul întâi. Îi povesti cum și-l imaginase pe tatăl lui — un căpitan din cărți, plecat pe mare fără putință de întoarcere.
— Iar în realitate?
— În realitate a plecat pur și simplu la altă femeie. Și n-a mai știut de mine paisprezece ani.
— Uneori realitatea e mai grea decât orice minciună, spuse ea.
Într-o zi a venit cu o vânătaie pe încheietură — vânătă, cu conturul clar al unei palme mari. Filip i-a luat mâna, atingând marginea urmei.
— El a fost?
Ea a dat din cap. Filip i-a atins pielea, simțind pulsul bătând repede, speriat.
— Nu meritați asta, spuse. Nimeni nu merită.
Ceva a trecut între ei, ca un curent înaintea furtunii. Filip și-a dat seama că încă îi ține mâna.
— Filip, șopti ea. N-ar trebui.
— Știu, răspunse el. Dar mâna n-a retras-o.
Câteva nopți mai târziu, ușa camerei lui s-a deschis fără zgomot.
— Eu sunt, spuse Antonia. Nu aprinde lumina.
S-a apropiat de pat, ezitând în lumina lunii.
— N-am putut să nu vin. Știu că nu-i corect. Că-s soția tatălui tău, că am douăzeci și cinci de ani și tu optsprezece. Dar nu mai pot. Mă gândesc la tine în fiecare noapte.
— Și eu mă gândesc la tine, spuse Filip.
S-a apropiat, s-a așezat pe marginea patului. El i-a atins fața.
— Ești singurul care mă privește ca pe-un om, șopti ea. Nu ca pe un obiect.
S-au ținut aproape multă vreme, doi oameni flămânzi care în sfârșit se găsiseră pe întuneric. Mai târziu, cu capul pe umărul lui, Antonia spuse:
— Mi-e frică.
— De ce?
— Că e vis. Că mâine mă trezesc și nu mai e nimic. Că află și mă omoară.
— N-o să-l las să te atingă.
— N-ai putea să-l oprești. Nu-l cunoști.
Au vorbit până spre zori. Ea îi povesti despre orfelinat, despre cum desena câini și pisici în caiete, cum visa să aibă o casă a ei. Filip o asculta și simțea că se îndrăgostește de ea — nu de victimă, ci de femeia vie care, în ciuda a tot, mai putea iubi.
Tatăl a aflat despre pui întâmplător — a auzit scâncetul trecând pe lângă șopron. A intrat furios în casă și i-a găsit pe amândoi la bucătărie.
— Nerecunoscătoareo! s-a răstit la Antonia. Te-am scos din noroi și așa mă plătești? De ce-ai ascuns rebutul?
— Și ce dacă, spuse ea, ferm pentru prima oară. Pe Șansu nu-l dau!
Palma a răsunat scurt. Antonia s-a izbit cu umărul de perete, obrazul i s-a înroșit imediat. Filip s-a ridicat, ceva în el s-a rupt — nu furie, ceva mai rece și mai limpede. S-a pus între tatăl lui și Antonia.
— Nu pune mâna pe ea!
Tatăl a râs, disprețuitor.
— Apărătorul! Ai luat toată de la maică-ta. Cârpă. Habar n-ai de viață. Cară-te de-aici!
Filip a plecat să-și adune lucrurile. Pe verandă, cu geanta pe umăr, l-a strigat Antonia. Avea ochiul umflat, în mâini — un rucsac vechi din care se auzea un scâncet slab.
— Vino cu mine, spuse el. Acum. Plecăm împreună.
Ea a clătinat din cap, cu un zâmbet strâmb, dureros.
— Unde, Filip? N-am nici buletin. Mi l-a luat când ne-am căsătorit. A zis că e mai sigur așa.
— Găsim o soluție. La mama, ea o să…
— Îi aduci acasă soția tatălui tău? Crezi c-o să fie fericită?
— Atunci închiriezi o garsonieră, te ajut eu cu bani, am bursă…
— Mă găsește el, spuse ea, calmă, îngrozitor de calmă. Are cunoștințe peste tot — la poliție, la primărie, chiar și la firmele de taxi. Vinde câini pentru pază, crezi că n-are relații? Mă aduce înapoi, și atunci…
Nu a terminat fraza, dar Filip a înțeles, uitându-se la vânătaia de pe încheietura ei.
— Nu pot fugi acum ca un iepure speriat. Trebuie să rămân. Tu du-te și uită că ai tată. Te rog un singur lucru — ia-l pe Șansu cu tine.
I-a întins rucsacul vechi, cu puiul înfășurat într-un pulover, scâncind ușor.
— Nu spune nimic, spuse ea, punând un deget pe buzele lui. Doar ține minte că exist undeva.
Filip a plecat spre poartă. La ieșire s-a întors. Ea stătea pe verandă, cu părul auriu în lumina serii de mai, cu fața tânără ca-n ziua în care, la nouăsprezece ani, crezuse într-o poveste și pășise într-o cușcă pe care o luase drept casă.
Trenul spre București mergea încet. Filip ședea cu rucsacul în brațe, din care se auzea din când în când un scâncet. Se gândea că fusese la Buzău copil și plecase altcineva.
*
Au trecut trei ani. Filip locuia acum într-un apartament închiriat pe strada Traian, aproape de Politehnică, cu Șansu — devenit un câine mare, cu laba strâmbă vindecată parțial, care dormea la picioarele patului. În fiecare an de 1 mai, în ziua în care coborâse din tren la Buzău, Filip suna la un număr pe care i-l lăsase, cu ani în urmă, o asistentă socială din Focșani, căreia îi povestise întreaga situație — fără nume, „ca să întrebe" dacă e cineva care are nevoie de ajutor și n-are cui să-i ceară.
Vestea a venit într-o joi de octombrie, pe telefon, de la aceeași asistentă: Antonia depusese, cu trei săptămâni în urmă, o plângere la Poliția Buzău, cu poze de la spital — un braț fracturat, urme vechi și noi. Divorțul era deja pe rol; canisa, înregistrată integral pe numele soțului, urma să intre în executare pentru datorii la ANAF pe care el le ascunsese ani de zile prin acte false de sacrificare a animalelor — aceleași acte cu care se lăudase odată la cină. Antonia avusese, se pare, mintea limpede să fotografieze dosarele din biroul lui cu doi ani înainte să găsească puterea să plece.
Filip a luat trenul spre Buzău a doua zi. La tribunal, în sala de așteptare, mirosind a cafea din automat și a hârtie veche, a văzut-o — mai slabă, cu părul tăiat scurt, cu un dosar galben pe genunchi în care ținea copiile actelor, extrasele bancare, certificatul medico-legal. Alături de ea, un avocat din oficiu răsfoia hârtiile.
— Nu mai am ce pierde, i-a spus ea, când l-a văzut. Ori câștig acum, ori nimic.
Tatăl n-a venit la primul termen. A venit la al doilea, în octombrie, cu o geacă de piele și o aroganță ceva mai subțire decât cu trei ani în urmă. Când judecătoarea a citit lista bunurilor rămase din canisă — după poprire, după amenzi, după ce banca îi executase creditul luat pe clădire — n-a mai rămas mare lucru de împărțit. Antonia a cerut, și a primit, jumătate din ce mai era: un cont cu nouă mii de lei și un teren de sub canisă, pe care avea de gând să-l vândă.
L-a vândut trei luni mai târziu unui fermier din Pogoanele, cu paisprezece mii de lei. Cu banii și-a plătit un curs de asistent veterinar la o clinică din Buzău — cel pe care nu-l terminase la nouăsprezece ani — și a depus restul într-un cont pe numele ei, primul cont bancar din viața ei pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea.
Filip a găsit-o, la un an de la proces, lucrând la clinica unde fusese cândva femeie de serviciu. Purta halat alb, avea părul prins la spate, iar la centură — un ecuson cu numele ei întreg. Șansu, acum bătrân pentru rasa lui, aștepta afară, legat de un stâlp, în timp ce ea termina o consultație.
Nu s-au întors unul la celălalt din vinovăție sau din nostalgie. S-au întors pentru că el a venit s-o vadă, iar ea, ieșind din clinică și văzându-l pe câine, a zâmbit fără să se ferească — pentru prima oară de când o cunoștea, un zâmbet care nu cerea nimănui voie.
