Ioana ținea în mână cana cu cafea și-i tremura încheietura. O picătură fierbinte se scurse pe fața de masă albă, făcând o pată maro care se lăți încet, cerc după cerc.
Pe masă erau plăcintele cu brânză de la cofetăria de pe strada Batiștei — aceea unde stătuse la coadă patruzeci de minute, pentru că Radu le prefera pe acelea. Ouăle ochiuri se răciseră deja în farfurii. Lumânările ardeau de vreo zece minute, de când auzise apa oprindu-se în baie. Era ziua lui — patruzeci și doi de ani.
Radu pusese pe masă, lângă ceașca lui, o foaie A4 împăturită. Un tabel cu programul curselor CFR până la Ploiești, unde locuia mama lui. O întinse ca pe un document oficial.
— Ori se mută mama la noi, în atelier, ori ne despărțim. Alege tu.
Vorbea calm, ca și cum ar fi propus o schimbare de meniu.
Cu cinci ani în urmă, Radu spunea cu totul altceva. Îi plăcea că Ioana nu semăna cu nimeni — că are meserie a ei, ochi al ei. Aducea colegi acasă doar ca să le arate atelierul: uitați, aici lucrează Ioana, face mobilier la comandă, e restauratoare, uitați ce minune a scos din bufetul ăla vechi.
Camera avea optsprezece metri pătrați și dădea spre curtea interioară a blocului din Cotroceni. Radu îi zicea „camera de oaspeți", deși oaspeți treceau pe acolo poate o dată pe an, de Crăciun. Înăuntru era un strung mic pentru lemn, rafturi cu eșantioane de stofă și furnir, o masă de desen lungă cât un pat. Ioana lucra de acasă și asta convenea amândurora — reușea să ducă la capăt comenzile, să gătească, să țină apartamentul în ordine.
Mama lui, Silvia, apărea rar. Venea de sărbători, se așeza la masa din bucătărie cu fața împietrită și măsura apartamentul din priviri, căutând praf pe unde nu era. Vorbea cu Radu în șoaptă, dar destul de tare cât să audă și Ioana: „Meseria e frumoasă, dar o femeie trebuie să rămână femeie." Aluzii la copii care nu veneau. Ioana strângea din dinți și turna ceaiul mai departe.
Acum trei săptămâni, blocul Silviei din Ploiești fusese declarat cu risc seismic. Promisiuni de relocare, termene amânate la nesfârșit. Femeia sunase în fiecare seară. Ioana prindea din zbor bucăți de conversație: „tensiune", „singură", „noaptea mi-e frică".
— Poate o ajutăm să închirieze ceva, propusese ea odată. Plătim noi o parte din chirie.
Radu se uitase la ea ciudat și nu răspunsese nimic.
Și-acum stătea în mijlocul bucătăriei, în pantaloni de trening, cu tricoul de aniversare pe el, privind-o ca și cum totul era deja rezolvat.
— Radu, camera aia e atelierul meu. Acolo am strungul, materialele, acolo lucrez. Acolo câștig bani.
— Muncă e muncă, dar mama e mai importantă, ridică din umeri. N-ai musai nevoie de camera aia. Muți totul în dormitor. Sau pe balcon.
— Pe balcon? Strungul?
— Nu știu, găsești o soluție.
Luă o plăcintă, mușcă din ea fără să o privească.
— I-am spus deja mamei că se mută săptămâna viitoare. Să nu faci scandal, da? E mama.
Ceva se strânse în ea, un ghem tare și rece. Nimeni n-o întrebase nimic. Decizia fusese luată fără ea — aflase când totul era deja discutat, promis, bătut palma.
În seara aceea stătu pe podeaua atelierului, cu genunchii la piept, privind schițele agățate pe pereți. Un fotoliu pentru cuplul acela din Herăstrău. Un dulap pentru camera copiilor, pentru care clienta îi trimisese o poză cu fetița ei încântată în fața lui.
Îi reveni în minte mătușa Corina, moartă acum doi ani. Toată viața trăise cu un bărbat tiranic și, cu puțin înainte să moară, apucase mâna Ioanei și îi spusese: „Eu una am tăcut treizeci de ani. Tu să nu taci."
Atunci Ioana dăduse din cap fără să dea prea multă importanță — mătușa Corina fusese mereu dramatică. Acum vorbele astea sunau altfel. Se ridică și se duse la fereastră. Jos, felinarele luminau strada, câțiva trecători grăbeau pasul. Din apartamentul vecinilor de la parter se auzea televizorul — un jurnal de seară, ceva despre prețul gazelor. Viața își vedea de treabă. Dar în ea, ceva se rupsese fără zgomot. Definitiv.
Dimineața următoare, Radu aduse cutii de carton. Le puse lângă ușa atelierului.
— Începe să-ți muți lucrurile în dormitor. Mama vine peste patru zile.
Ioana termina un desen la masă. Ridică privirea.
— Nu eliberez atelierul.
Radu se opri locului.
— Poftim?
— Am spus că nu.
Făcu un pas înainte, cu fața roșie.
— Vorbești serios? Ioana, e mama mea! N-are unde să se ducă! Și tu faci scandal pentru o cameră?
— Nu fac scandal. Spun doar că nu renunț la atelier.
— Ești egoistă, vocea lui se înăspri. O nevastă normală ar fi bucuroasă să aibă grijă de soacră. Tu te gândești numai la tine.
Ioana se ridică. Stăteau față în față și, brusc, își dădu seama că nu simte nici frică, nici vină. Doar o claritate aproape fizică — ca atunci când ieși dintr-o cameră înăbușitoare la aer curat.
— Ori vine mama la noi, strânse el pumnii, ori ne despărțim. Alege.
O secundă de liniște grea. Undeva, în baie, picura un robinet prost strâns.
— Atunci ne despărțim, spuse ea, fără să ridice vocea.
Radu nu o crezu. Râse, apoi începu să strige. Înșfăcă jumătate din hainele din dulap, le îndesă într-o geantă de sport. Trânti ușa atât de tare, încât geamurile zăngăniră.
Ioana rămase în mijlocul atelierului. Cutiile stăteau lângă prag. Luă una, o duse pe balcon. Apoi a doua. Apoi a treia.
În noaptea aceea nu dormi. Stătu în fotoliul pe care-l proiectase cu trei ani în urmă, înfășurată într-o pătură. Afară orașul se liniștea treptat. În blocul vecin se stingeau ferestrele, una câte una. Îi curgeau lacrimi — nu de durere, nu de milă de sine. De ușurare. Fiindcă frica, în sfârșit, o lăsase în pace. Se temuse de clipa asta cinci ani — se temuse să rămână singură, să nu se descurce, să dărâme tot ce construise atât de greu. Și iată, clipa venise. Se dovedi că respira în continuare. Inima îi bătea în continuare. Lumea nu se prăbușise.
Dimineața veni Simona, prietena ei din facultate. O îmbrățișă fără o vorbă, apoi își suflecă mânecile.
— Hai să punem ordine.
Strânseră hainele lui Radu în saci, schimbară așternuturile, spălară podelele. Simona aduse din mașină un buchet uriaș de crizanteme galbene.
— Pune-le unde vrei. E apartamentul tău acum.
Ioana așeză florile pe pervazul atelierului. Deschise laptopul, un fișier nou. Mâna nu-i tremura. Liniile ieșeau drepte, sigure. Desena un fotoliu nou — ușor, aproape suspendat în aer, cu spătar înalt. Pentru terasa de la Predeal. Pentru cafeaua de dimineață, băută singură.
Peste o săptămână sună Radu. Vocea îi era obosită, împăciuitoare.
— Am reacționat prost atunci. Ne-am spus amândoi lucruri pe care nu le gândeam. Mama poate sta la mătușa Elena o vreme. M-am gândit bine la toate.
Ioana stătea la fereastră cu telefonul la ureche. Jos, administratorul blocului mătura frunzele căzute din castanul din curte.
— Vin diseară și vorbim ca lumea, continuă Radu. Dacă spui „îmi pare rău", rezolvăm tot.
— N-am nevoie de un om care dă ultimatumuri în loc să construiască o familie, spuse ea liniștit. Nu mă răzgândesc.
— Ce tot spui acolo? Ioana, suntem împreună de cinci ani! Vrei să distrugi tot pentru o ceartă? Ești nebună?
Auzi în vocea lui ceva ce nu observase până atunci. Siguranța că ea va ceda. Că se va speria. Că va tăcea și va accepta condițiile lui, ca de fiecare dată.
— O zi bună, Radu.
Închise. Îi blocă numărul. Se așeză la masă și continuă lucrul la schiță.
Actele de divorț sosiră în decembrie. Până în martie, Ioana uitase deja cum arăta semnătura lui Radu. Strungul cel nou veni în aprilie — german, greu, cu comandă electronică. Muncitorii se chinuiră o jumătate de oră să-l treacă prin ușă.
— Nu intră, mormăi unul, ștergându-și fruntea de transpirație.
— Intră, spuse celălalt. Scoatem toc-ul.
Ioana stătea alături, cu o cană de cafea în mână, și zâmbea. Strungul stătea exact acolo unde, cu șase luni în urmă, Radu voise să pună un pat pliant pentru mama lui.
Primăvara veni o comandă pentru mobilier destinat unui hotel de pe litoral, lângă Mamaia. Andrei, student la Arte, venea aproape zilnic. Șlefuia picioarele meselor și învăța să facă îmbinări fără cuie.
— Doamna Ioana, cum lucrez piesa asta? întrebă el, aplecat peste desen.
— Întâi șmirghel gros, apoi fin. Pe fibră, nu în cruce.
Atelierul se umpluse de miros de rumeguș proaspăt și lac. Telefonul îi suna neîncetat.
Într-o seară, Simona veni la un ceai, răsfoi telefonul și spuse dintr-o dată:
— Apropo, Radu s-a recăsătorit. Am văzut o poză.
Ioana ridică din umeri. Vestea o interesa cam cât buletinul meteo dintr-un oraș străin. Luă lingurița, amestecă ceaiul de tei și schimbă vorba, întrebând-o pe Simona dacă mai vrea o plăcintă.
Pe pervaz, crizantemele Simonei se uscaseră demult, capetele li se aplecaseră spre geam. Ioana nu le aruncase. Le lăsase acolo, printre schițe și mostre de furnir, și din când în când, trecând cu mâna plină de rumeguș, le dădea puțin la o parte, ca să facă loc unui desen nou.
