Fotoliul ăsta vechi de lângă fereastră a devenit, în ultimele luni, întregul meu univers. Afară e august, căldura aceea grea de București care lipește cămășile de piele, iar aerul miroase a gutui ușor fermentați din grădina vecinului. Cad cu zgomot surd pe trotuar, unul câte unul, ca bătăile unui ceas. Al meu ceas. Doamna doctor Georgescu mi-a spus-o direct, fără menajamente: metastazele au cuprins ficatul, mai am, poate, cinci luni. Poate mai puțin.
Am închis ochii și mi-am adus aminte de acum douăzeci și cinci de ani. Atunci stăteam pe un scaun tare, într-o sală de așteptare a spitalului din Ploiești, și un doctor tânăr îmi spunea că Mihai a făcut infarct. Avea patruzeci și șase de ani. În stânga mea, Andrei, șaisprezece ani, băiatul cel mare, își frângea degetele până i se albiră articulațiile. În dreapta, gemenii, Radu și Matei, unsprezece ani, se uitau la mine cu ochii aceia care te imploră să le spui că totul o să fie bine. Nu le-am spus. Le-am promis doar că rămân.
Mama lui Mihai, o femeie uscată din Sibiu, mi-a zis atunci, în holul spitalului, cu vocea ei tăioasă: „Îi luăm noi. Tu ai treizeci și opt de ani, ești tânără. Nu e treaba ta.” Și eu m-am uitat la degetele lui Radu, care se încleștaseră pe mâneca mea, și am șoptit: „Rămân. I-am promis lui Mihai.”
Am rămas. Am refuzat să mă mai mărit, deși am avut ocazia. Am lucrat ca asistentă medicală la Județean, am pus osul și sufletul. Le-am plătit meditațiile, le-am cumpărat primul lor Logan, le-am organizat nunțile. O viață întreagă am trăit pentru ei.
Săptămâna trecută m-a sunat nepoata mea, Iris, fata lui Andrei. Are cincisprezece ani, vocea încă subțire, de copil.
— Buni, e adevărat că ai ales deja locul?
— Ce loc, draga mea?
— Mami a spus că ți-ai ales locul, pentru… știi tu. Și că au comandat deja piatra.
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Un val de căldură, apoi un gol. Am închis ochii și am răspuns, controlându-mi vocea:
— Nu, Iris. Ei au ales.
Am închis și am râs. Un râs isteric, sacadat, ca o mașinărie stricată. Pentru că viața are un simț al umorului crud: crești copiii altora, uiți de tine, te sacrifici, iar ei îți aleg piatra de mormânt ca și cum ai fi un obiect care trebuie expediat.
După moartea lui Mihai, un an întreg am fost un automat. Mă trezeam la cinci, pregăteam pachețelele, plecam la spital. Într-o seară de octombrie, la o petrecere a asistentelor, am cunoscut un bărbat. Se numea Ciprian, era mecanic auto la un service din Băneasa. Un om cald, cu mâinile mereu pătate de ulei și cu un zâmbet care te făcea să uiți de toate. Ne întâlneam pe ascuns. Nu puteam să-l aduc acasă; copiii ar fi făcut urât. Dar mi-a adus flori, m-a așteptat, a avut răbdare.
Am rămas însărcinată la treizeci și nouă de ani. Când i-am spus lui Andrei, care avea atunci optsprezece ani, a izbucnit: „Vrei să-l înlocuiești pe tata?! Nu ne mai vrei!” Și ușa camerei lui s-a trântit cu atâta forță încât a căzut tencuiala.
Am plecat. Am stat cinci luni la o mătușă, la Brașov. Acolo am născut. O fetiță. Am numit-o Mara. Avea păr negru și ochii albaștri, ca Ciprian. Dar Ciprian murise între timp, lovit de un șofer beat pe șoseaua de centură, cu două săptămâni înainte de naștere.
M-am întors la Ploiești. Singură. Fără Mara. Nu am putut s-o aduc. N-am putut s-o expun. Am lăsat-o în grija mătușii mele, care locuia la Brașov. În fiecare lună, luam trenul de dimineață, cu bani ascunși în poșetă, cu jucării. Mara mă striga „tanti”. Iar eu o strigam „puiul meu” doar în gând, când priveam cum se joacă prin curte, cu genunchii juliți și părul prins în codițe strâmbe.
Anii au trecut ca trenurile acelea, hurducându-se. Andrei a devenit contabil, căsătorit, mutat la București. Gemenii, Radu și Matei, s-au făcut ingineri. Mă sună rar. De Paște, uneori. De Crăciun, mai nou, nici atât. Radu i-a spus soției lui, odată, crezând că nu aud: „Nu-i datorez nimic. Nu e mama noastră adevărată.”
Și are dreptate, într-un fel. Nu le sunt mamă. Le-am fost doar femeia care a refuzat să plece.
Dar ceea ce nu știu ei este că, anul trecut, am sunat-o pe Mara. Aveam numărul ei de mult timp, dar îmi era frică. Îmi tremura vocea când i-am spus: „Eu sunt mama ta. Mama ta adevărată.” A urmat o tăcere lungă, atât de lungă încât am crezut că a închis. Apoi mi-a răspuns, cu o voce blândă, matură: „Am bănuit mereu. De ce ai așteptat atât?”
Mara a venit la Ploiești într-o sâmbătă. A adus o plăcintă cu mere, ca aceea pe care o făceam eu la Brașov când era mică. M-a îmbrățișat și am plâns amândouă, fără cuvinte. Acum locuiește în Torino, lucrează ca designer grafic. Mă sună aproape zilnic, mă întreabă ce am mâncat, dacă mi-am luat medicamentele. Îmi spune „mama”. Și de fiecare dată, după ce închid, plâng. Pentru că e singura mea lumină.
Ieri-dimineață am primit un plic. Scrisul ordonat al Andreei, soția lui Andrei. Înăuntru, o fotografie. Piatra de mormânt, din mormânt, gata comandată. Cu data mea de naștere gravată. Și un spațiu gol, așteptând data morții. Jos, un bilețel: „Ca să fie totul pregătit. Noi ne ocupăm.”
Am ars fotografia în chiuvetă. Am privit flacăra cum mistuie hârtia lucioasă. Apoi am scris o scrisoare. Nu pentru ei, ci pentru avocat. Testamentul era deja făcut. Casa asta veche de pe strada Mărășești, terenul din Prahova, economiile de o viață — totul îi revine Marei. Doar ei.
Și o ultimă scrisoare, pe care avocatul o va înmâna lui Andrei, Radu și Matei după înmormântare. Am redactat-o în minte de zeci de ori, dar acum o scriu pe hârtie, cu mâna tremurândă:
„Andrei, Radu, Matei,
Am trăit mai bine de jumătate din viață alături de voi. Am renunțat la multe. Nu vă învinovățesc că nu m-ați iubit. Dragostea nu se cere. Dar nici nu mai vreau să mă prefac că am fost o familie. Eu mi-am făcut datoria față de voi. Voi v-ați făcut voia.
Nu vă sunt mamă. Sunt doar femeia care, într-o seară de octombrie, n-a putut trece nepăsătoare pe lângă trei orfani. Nu vă cer nimic. Vă doresc doar atât: să nu vă creșteți copiii astfel încât, într-o zi, să vă aleagă piatra de mormânt în loc să vă aducă o farfurie cu sarmale calde.
Rămas-bun.
Ecaterina.”
Mâine dimineață vine Mara. A zis că și-a luat bilet de avion din Torino și că va sta cu mine până la capăt. „Mamă, nu-ți face griji, aduc eu tot ce trebuie.”
Mă uit pe fereastră. Gutuile cad în continuare, una câte una. Cerul e de un portocaliu stins, iar aerul începe să se răcorească. Nu mi-e frică. Am trăit o viață întreagă pentru alții. Acum, pentru prima dată, am pe cineva care trăiește pentru mine.
Mâine va fi aici. Și atunci, în sfârșit, voi putea să adorm liniștită.
