Emil Novacu coboară din microbuz cu un rucsac vechi în spate și cu manșetele cămășii pătate de vopsea albastră uscată de cu o zi înainte. Șoferul îi întinde geanta rămasă pe scaunul din spate și pleacă fără să-i arunce a doua privire — la Fântânele nimeni nu se oprește să-i ceară autograf.
Satul are vreo două mii de suflete și e lipit de granița cu Ucraina. În nopțile senine se aud, îndepărtate, alarmele de dincolo. Copiii refugiați care au ajuns aici acum trei ani nu mai tresar la fiecare zgomot puternic, dar tot au nevoie de ceva care să le umple orele goale.
Emil a ținut un an întreg manualul de alfabet chirilic pe noptieră, cu foi de caiet îndoite la colț pe post de semne de carte. N-a fost pentru vreun rol — la Hollywood avusese o carieră discretă, câteva replici în seriale americane, nimic de care să se laude. A învățat să silabisească pentru paisprezece copii cu care se vede de două ori pe săptămână, ca să le poată citi el însuși poveștile alese împreună, fără traducător între el și ei.
— De ce vorbești așa ciudat? l-a întrebat într-o zi Nazar, un băiat de nouă ani din Herson.
— Pentru că sunt român și-mi iese prost, a răspuns Emil.
Nazar a izbucnit în râs, un râs scurt, aproape mirat de el însuși, și a dus mâna la gură ca și cum ar fi vrut să-l oprească. A doua zi a venit cu o pensulă în plus, luată de acasă, și i-a întins-o lui Emil fără o vorbă: "Pictăm împreună azi." Oksana, mama lui, lucrează la o brutărie din comuna vecină și rareori ajunge acasă înainte de ora șase. Atelierele de teatru și pictură din căminul cultural au devenit locul unde Nazar se așază de fiecare dată în același colț, lângă geam, și amestecă vopselele până obține un verde care nu seamănă cu niciunul din trusă.
Proiectul se numește Casa cu Lampă, pornit acum doi ani de o organizație mică din Suceava, cu sprijinul câtorva psihologi din Polonia și din Statele Unite. Bugetul e mic de tot: cortul de vară e cârpit în două locuri, iar vopselurile — niște cutii ieftine de tempera, cumpărate din bani strânși pe rețele sociale, vreo trei sute de lei pe lună. Emil a aflat de proiect de la un fost coleg de facultate, ajuns acolo voluntar, și a insistat să vină nu ca "vedetă invitată", ci cu program fix, luni-vineri, opt-douăsprezece.
A stat trei săptămâni într-o cameră închiriată de la o pensionară din sat, doamna Veturia. În fiecare dimineață îi făcea cafea la ibric, groasă, cu spumă multă, și îl certa când lăsa geamul deschis toată noaptea. "N-are habar să aibă grijă de el", spune ea acum vecinilor, arătându-le pe telefon poza în care Emil îi bate un cui la gardul din curte, într-o după-amiază liberă, cu mâneca suflecată și un ciocan prea mic pentru palma lui.
A ales satul acesta, și nu altul, dintr-un motiv pe care rareori îl spune în interviuri. Bunica lui dinspre mamă s-a născut la Cernăuți, într-o familie evreiască, și a plecat din regiune în 1940, cu puțin înainte ca lucrurile să devină de nesuportat. Niște vecini creștini au ascuns-o câteva luni într-o pivniță, riscând totul. Emil a crescut cu povestea asta spusă în bucăți, la masa de duminică, niciodată completă. La Fântânele n-a spus nimănui de ce a venit tocmai aici. A pictat cu copiii, le-a corectat pronunția, le-a legat șireturile când se rupeau, și seara, în camera de la doamna Veturia, a scris în telefon câteva rânduri pe care nu le-a trimis nimănui.
Cu o săptămână înainte să plece, s-a întâmplat ceva la care nimeni din echipă nu se aștepta. Directorul căminului cultural, Grigore Pandele, care tolerase proiectul doar pentru că aducea "atenție bună satului", a anunțat că sala se închide pentru renovări chiar în perioada verii, exact când activitățile trebuiau să se intensifice. Adevărul, spus în șoaptă de o funcționară de la primărie, era altul: consiliul local voia spațiul pentru nunți și botezuri, plătite cu bani gheață, iar copiii refugiați nu aduceau niciun leu la bugetul comunei.
Emil a aflat cu o zi înainte de plecarea lui programată. N-a lăsat problema pe seama organizatorilor. S-a dus direct la primărie, cu Oksana și cu doi părinți ucraineni în spatele lui, tăcuți, ca martori. Nu a ridicat vocea. A pus pe birou, în fața primarului, o foaie scrisă de mână: numărul copiilor, orele de activitate pierdute, numele fiecărei familii. Apoi a spus, în chirilica lui stângace, o frază exersată cu Oksana în seara dinainte: "Aceștia sunt copiii voștri acum. N-aveți dreptul să le luați singurul loc unde încă mai râd."
Primarul s-a foit pe scaun, a privit spre cei doi părinți din spatele lui Emil, apoi a semnat pe foaie, cu pixul lui, un compromis: căminul rămâne deschis pentru copii trei după-amiezi pe săptămână, restul timpului fiind pentru renovare. N-a fost o victorie completă, dar a fost destul cât proiectul să treacă peste vară.
În ultima zi, în cortul de pânză, cei paisprezece copii i-au dat lui Emil un desen făcut în comun: satul Fântânele, cu casele lui joase, și un cer plin de vulturi în loc de avioane. Nazar a scris dedesubt, cu litere strâmbe, cuvântul pe care Emil îl învățase primul, cu luni în urmă: "prieten". Emil a împăturit desenul de patru ori și l-a băgat în buzunarul interior al gecii. Lângă gard, doamna Veturia își ștergea ochii cu colțul șorțului, prefăcându-se că scutură o firimitură. Emil i-a promis că se întoarce în vară — nu pentru interviu, nu pentru poză, ci pentru orele de luni până vineri, deja trecute în telefon, cu alarmă pusă din septembrie.
