Tata părea să creadă că îmi asumam multe de când aveam paisprezece ani și familia a venit la mine pentru ajutor. Putea fi ceva atât de simplu ca și cum ar fi căutat ceva pe internet sau să mă ajute să fac o achiziție online. Este destul de rău că am vrut doar să aud un “mulțumesc” după ce serviciul a fost prestat? Dar dacă îndrăzneam să îi reproșez mamei, tatălui sau bunicului meu că au uitat de existența “cuvântului magic”, mi se spunea atât de mult după aceea…
Și a fost mereu așa. Am mai crescut, am mers la facultate și tot zburau solicitările de a cumpăra ceva pentru cineva (pentru că primesc o bursă), sau de a-l ajuta pe băiatul vecinului să se descurce la matematică pe degeaba, sau de a-l duce pe bunicul meu la doctor să rezolve toate problemele, pentru că bunicul meu este prea bătrân, și chiar nervos înaintea acestor vizite.
Când îmbătrânești, ai propriile lucruri, responsabilități, job, iubită, și te obișnuiești să trăiești într-o lume în care dai și primești, să petreci timp ajutându-ți părinții să găsească ceva pe internet, pe care nu au învățat să îl folosească de atâția ani, devine puțin insuportabil. Mai ales atunci când mama și tata îi sună pe rând și îi roagă să introducă citirile contorului, sau să facă o achiziție pentru ei pe internet, sau să o conecteze pe mama mea la un seminar online, pentru că “nu știe cum”. De-a lungul anilor, am învățat să spun “nu” la astfel de cereri de ajutor atunci când nu puteam să o fac din motive personale, dar pe tata îl durea foarte tare. Nu pentru că nu voiam să fac ceva, ci pentru că, după părerea lui, le eram dator.
Am avut o ceartă mare recent din această cauză. Ne certam la telefon atât de mult încât îmi explodau urechile. El s-a gândit la o excursie în mijlocul săptămânii în alt oraș și a vrut să îl însoțesc, pentru că se pierde acolo, iar google maps nu știe să folosească. L-am întrebat care dintre noi este părinte și am auzit o tiradă furioasă despre cum am fost crescută, ajutată și întreținută, iar acum trebuie să-mi ajut părinții.
S-a încheiat cu o dezlănțuire ferventă despre cum tatăl meu nu va mai veni la mine în viața mea. M-am simțit vinovată pentru câteva zile după aceea și m-am gândit să-mi cer scuze, dar în cele din urmă tatăl meu a venit primul la mine. Și nu pentru scuze sincere și reconciliere, ci pentru a mă confrunta cu fapta:
– Te-ai gândit la un cadou de ziua mamei? Hai să ne punem împreună și să-i cumpărăm mașina de cusut pe care și-o dorea. N-o să am destulă de una singură și o să-i facem o surpriză frumoasă.
Ce să răspund eu la asta? Încă o dată, am fost încrâncenată și rănită, iar apoi m-am prefăcut că nu s-a întâmplat.
Mai simte cineva, în afară de mine, că părinții lor se folosesc de ei când le convine? Sunt adulți…. Și dacă n-aș fi fost acolo? Cum ar trăi ei?