Motanul care nu și-a lăsat prietenul

Nimeni din portul mic de la Orșova nu știa de unde apăruse motănelul roșcat care dormea printre frânghii, lăzi goale și plase ude, dar pescarii ajunseseră să-l recunoască după o pată albă de sub bărbie și după obiceiul lui ciudat de a intra singur în apă. Nu se temea de Dunăre, ba chiar înota câțiva metri după resturi de pește aruncate de pescari și ieșea apoi pe pietre, scuturându-se indignat de parcă apa ar fi fost cea care îl deranjase, nu el pe ea.

Prima iarnă o supraviețuise cu greu, mutându-se de la chei într-un depozit părăsit de la marginea orașului, unde țevile vechi mai păstrau uneori căldură și muncitorii lăsau câte o cutie cu resturi de mâncare. Acolo îl găsise, într-o seară cu lapoviță, pe un cățel cafeniu-roșcat, slab, cu urechile prea mari pentru capul lui și cu o cicatrice mică deasupra nasului.

Cățelul se refugiase sub un palet, tremurând atât de tare încât îi clănțăneau dinții, iar ceilalți câini care trăiau în zonă îl goniseră de fiecare dată când încercase să se apropie de mâncare. Motănelul, în schimb, nu l-a alungat, ci s-a strecurat lângă el, iar până dimineață cei doi dormeau lipiți unul de altul ca și cum se cunoscuseră dintotdeauna.

Pescarii au început să-i spună motanului Pufi și cățelului Rico, deși niciunul nu aparținea cu adevărat cuiva. Își duceau viața împreună, împărțeau aceeași cutie de carton, alergau după porumbei și se întorceau mereu unul după altul dacă unul rămânea în urmă.

Primăvara, când vremea s-a încălzit, cei doi au revenit la mal.

Rico era prudent în apropierea apei, în timp ce Pufi intra fără ezitare până la burtă și urmărea cu ochii mișcările de sub suprafață. Uneori reușea să scoată câte un peștișor mic dintre pietre, iar cățelul îl privea fascinat și lătra scurt, de parcă ar fi asistat la un număr de circ.

— Iar pescarul nostru a venit la serviciu, spunea nea Toma, unul dintre bătrânii portului.

În zilele bune, le punea fiecăruia câte o bucată de pește pe o scândură, iar Rico aștepta ca Pufi să înceapă primul, deși era deja de două ori mai mare decât el. Nimeni nu-i învățase să împartă, dar o făceau.

În iunie, în port a acostat un vas turistic care urma să rămână două zile, iar împreună cu grupurile de vizitatori a apărut și un bărbat de vreo cincizeci de ani, pe nume Victor. Era din Cluj, călătorea singur și, spre deosebire de ceilalți turiști preocupați de fotografii, își petrecea aproape fiecare pauză lângă chei.

Rico îi atrăsese atenția imediat.

— Câinele ăsta nu e maidanez obișnuit, îi spuse el lui nea Toma. Uită-te la bot și la urechi. Are ceva de ciobănesc în el.

— O avea ce-o avea, dar acte sigur n-are, răspunse pescarul.

Victor râse și începu să-i aducă mâncare.

La început, Rico nu se apropia cât timp omul stătea în picioare, însă după câteva încercări acceptă să ia o bucățică de carne din mâna lui. Pufi urmărea scena de la câțiva metri, cu coada umflată și corpul încordat.

Când Victor încercă prima dată să-l mângâie pe Rico, motanul țâșni între ei și scoase un șuierat atât de serios, încât bărbatul își retrase mâna râzând.

— Bine, șefu’, am înțeles. Cer voie data viitoare.

În ziua următoare, Rico îl aștepta deja.

Victor se așeză pe bordură și îi vorbi mult timp, fără să încerce să-l prindă, iar câinele se apropie singur și își puse capul pe genunchiul lui. Pufi rămase alături, neîncrezător, dar nu mai interveni.

Nea Toma îi privea de la distanță.

— Dacă vrei să-l iei, să știi că nu pleacă ușor fără pisică.

Victor ridică sprâncenele.

— Pisica e a lui?

— Mai degrabă el e al pisicii.

În acea seară, când turiștii s-au întors pe vas, Rico a rămas mult timp pe ponton privind după Victor. Pufi s-a apropiat, s-a așezat lângă el și i-a dat cu laba peste ureche, iar cățelul s-a întors și l-a împins ușor cu botul.

Dimineața următoare, Victor a venit cu o lesă nouă, un ham și două conserve.

— Plecăm azi după-amiază, îi spuse lui nea Toma. Acasă am curte și un câine bătrân care stă mai mult la umbră. Dacă Rico vine cu mine, eu îl iau.

— Și motanul?

Victor privi spre Pufi.

— O pisică sălbatică de port nu cred că ar accepta să stea într-un apartament sau într-o mașină zece ore.

Nea Toma nu răspunse.

Rico acceptase hamul cu greu, dar nu se zbătuse, iar când Victor începu să meargă spre vas, cățelul îl urmă după câteva ezitări. Din când în când se întorcea, căutând cu privirea spre lăzile unde Pufi obișnuia să doarmă.

Motanul însă nu era acolo.

Plecase mai devreme spre zona cu pietre, unde apa se retrăgea suficient cât să poată prinde crabi mici și peștișori.

Victor urcă cu Rico pe pasarelă.

Abia când motorul vasului începu să vibreze și oamenii de pe mal făcură cu mâna, Pufi reveni spre port cu ceva mic prins între dinți.

Se opri.

Scândura unde dormea Rico era goală.

Apoi auzi un lătrat.

Pufi ridică imediat capul.

Rico stătea pe puntea de jos, cu labele sprijinite de balustradă și cu lesa ținută de Victor. Cățelul lătra disperat spre chei, trăgând înapoi, iar vasul se îndepărta încet de mal.

Motanul alergă până la marginea pontonului.

Rico îl văzu și începu să se zbată și mai tare.

— Pufi! strigă nea Toma, deși știa că animalul nu avea cum să înțeleagă.

Vasul era deja la câteva zeci de metri.

Pufi făcu doi pași înapoi.

Pentru o secundă, pescarul crezu că motanul renunțase.

Apoi îl văzu alergând din nou spre margine.

Pufi sări în Dunăre.

Apa se închise pentru o clipă peste capul lui, apoi blana roșcată reapăru la suprafață. Motanul începu să înoate cu o viteză incredibilă după vas, în timp ce Rico lătra atât de tare încât oamenii de pe punte se întorceau unul câte unul.

— Dumnezeule, pisica vine după noi! strigă cineva.

Victor se apropie de balustradă și îl văzu.

— Opriți vasul! strigă el spre echipaj.

Dar vasul continua să înainteze, iar valurile produse de el îl ridicau și îl coborau pe Pufi ca pe o frunză.

Rico se smuci din nou.

Victor strânse lesa.

— Stai, băiete!

Cățelul nu-l mai auzea.

Pufi înota în urma lor, cu botul abia deasupra apei, iar distanța dintre el și vas creștea încet.

Rico privi o clipă spre apă.

Apoi spre Victor.

Și, înainte ca omul să înțeleagă ce intenționa să facă, cățelul începu să se zbată cu toată puterea pentru a scăpa din ham.

Victor apucă lesa cu ambele mâini, însă Rico se răsucea atât de violent, încât catarama hamului începu să alunece peste blana udă de transpirație. Cățelul nu mai vedea nici turiștii adunați în jur, nici omul care încerca să-l liniștească, ci numai punctul roșcat care se lupta cu apa tot mai agitată din urma vasului.

— Opriți motoarele! strigă Victor din nou. Pisica e în apă!

Un membru al echipajului alergă spre cabina de comandă, în timp ce câțiva turiști se îngrămădiră la balustradă, arătând spre Pufi. În clipa următoare, Rico își trase capul din ham, se strecură dintre mâinile lui Victor și, înainte ca cineva să-l poată prinde, sări peste marginea joasă a punții.

— Rico!

Cățelul căzu în Dunăre cu un plescăit puternic, dispăru o secundă sub apă, apoi ieși la suprafață și începu să înoate în direcția opusă vasului. Pufi îl văzuse și el, iar mieunatul lui ascuțit se auzea printre strigătele oamenilor.

Acum cei doi înotau unul spre celălalt.

Victor rămăsese lipit de balustradă, alb la față.

— Ce-am făcut? șopti el. Eu am vrut doar să-i ofer o casă…

Motoarele încetiniră, iar vasul începu să piardă viteză. Căpitanul nu riscă să întoarcă ambarcațiunea atât de aproape de animale, așa că doi membri ai echipajului coborâră repede o barcă de serviciu.

Între timp, Pufi ajunsese aproape de Rico.

Când s-au întâlnit, motanul încercă instinctiv să se agațe de spatele câinelui, însă Rico se scufundă puțin sub greutatea lui. Pufi alunecă din nou în apă, iar pentru câteva clipe amândoi se zbătură dezordonat.

— Nu, nu, nu… țineți-vă, micuților, murmura Victor.

Barca se apropia.

Rico reuși să-și împingă botul sub pieptul motanului și continuă să înoate, iar Pufi își sprijini labele din față peste umerii prietenului său. Nu era o poziție în care puteau rezista mult, dar niciunul nu încerca să se îndepărteze de celălalt.

Un marinar se aplecă din barcă.

— Întâi câinele!

— Nu, pisica! E mai obosită!

În cele din urmă, omul îl apucă pe Pufi de pielea de la ceafă și îl ridică în barcă, iar colegul lui îl prinse pe Rico pe sub piept. Cățelul începu imediat să se cațere spre motan.

Când îi așezară unul lângă celălalt, Pufi se lipi de burta lui Rico, iar câinele începu să-i lingă blana udă de pe cap.

Nimeni din barcă nu mai spunea nimic.

Pe vas, oamenii au început să aplaude.

Victor nu a aplaudat.

Când animalele au fost aduse înapoi pe punte, el s-a așezat în genunchi lângă ele și a întins mâna spre Rico, dar s-a oprit înainte să-l atingă. Cățelul tremura, iar Pufi stătea lipit de el atât de strâns, încât păreau un singur animal cu două capete.

— Am înțeles, spuse Victor încet. Am fost prost.

O femeie aflată lângă el îl privi nedumerită.

— Ce anume?

Victor arătă spre cei doi.

— Eu am crezut că salvez un câine. N-am înțeles că îi luam familia.

Când vasul s-a întors pentru scurt timp spre ponton, nea Toma îi aștepta cu brațele încrucișate. Își făcuse griji, dar când îi văzu pe amândoi vii, înveliți în prosoape, își trase șapca peste ochi ca să nu observe nimeni cât de tare îl emoționase întâmplarea.

— V-am spus eu, zise el. Unul fără celălalt nu pleacă.

Victor coborî ultimul.

Avea în mâini hamul lui Rico.

— Atunci nu pleacă unul fără celălalt.

Nea Toma îl privi atent.

— Ce vrei să spui?

— Am o casă la marginea Clujului, nu un apartament. Curtea e împrejmuită, am o verandă închisă și suficient loc pentru amândoi. Dacă motanul vrea să vină, îi iau împreună. Dacă nu vrea, Rico rămâne aici.

Bătrânul ridică din sprâncene.

— Și excursia?

Victor râse.

— Mai sunt și alte vase.

În acea după-amiază, a rămas în Orșova.

Nu a încercat să-i prindă.

A cumpărat două castroane, hrană, o pătură și s-a așezat lângă chei. Rico veni primul și se culcă lângă piciorul lui, dar Pufi îl urmărea de la distanță.

Victor nu se mișcă spre el.

— Alegerea e a ta, șefu’, îi spuse. Eu am învățat lecția.

Spre seară, motanul se apropie singur.

Întâi mirosi geanta lui Victor, apoi pantofii, după care se frecă scurt de piciorul lui Rico. În cele din urmă, îi mirosi și omului degetele.

Victor îl atinse o singură dată pe frunte.

Pufi nu fugi.

Două zile mai târziu, după un control veterinar și toate formalitățile necesare, Victor plecă spre casă cu doi pasageri pe bancheta din spate. Rico dormea cu botul peste marginea unei pături, iar Pufi stătea lângă geam, privind mașinile și copacii care treceau cu o curiozitate aproape solemnă.

Primele săptămâni în noua casă n-au fost simple.

Pufi refuza să doarmă în culcușul cumpărat special pentru el și prefera o cutie de carton de lângă calorifer. Rico săpa gropi în curte, iar bătrânul câine al lui Victor îi privea pe amândoi cu răbdarea unui pensionar obligat să împartă casa cu doi adolescenți gălăgioși.

Dar în fiecare noapte se întâmpla același lucru.

Rico se întindea pe covorul de lângă verandă.

Pufi venea după câteva minute, făcea două cercuri și se culca lipit de burta lui.

Victor nu încerca niciodată să-i despartă.

În toamnă s-a întors la Orșova și l-a căutat pe nea Toma. I-a arătat pe telefon zeci de fotografii: Rico alergând prin frunze, Pufi dormind pe spatele lui, amândoi privind ploaia de pe verandă.

— Și motanul mai înoată? întrebă pescarul.

Victor zâmbi.

— I-am pus un bazin mic în curte. Rico nu intră nici dacă-l plătesc, dar Pufi se bagă singur.

Nea Toma începu să râdă.

— Tot pescar a rămas.

Victor dădu să plece, apoi se întoarse.

— Știi ce mi se pare ciudat? Eu venisem atunci convins că fac o faptă bună. Vedeam un câine fără stăpân și credeam că tot ce-i lipsește este un om.

— Și?

Victor privi apa.

— Avea deja pe cineva. Doar că eu nu înțelesesem că familia lui era o pisică.

Ani mai târziu, Pufi încă dormea lângă Rico, deși amândoi deveniseră mai liniștiți, iar botul câinelui începuse să încărunțească. Uneori Victor îi privea de pe verandă și se gândea la ziua în care încercase să salveze unul dintre ei, fără să priceapă că adevărata salvare însemna să nu-i despartă.

Pentru că o casă poate fi o curte, o cameră sau o cutie ascunsă într-un depozit.

Dar „acasă” poate fi și o ființă.

Iar pentru Pufi și Rico, acasă fusese, de la început, unul lângă celălalt.