Când eram copil, nu realizam întotdeauna că eu și sora mea primeam lucruri foarte diferite de ziua noastră sau de Revelion, din punct de vedere al importanței și al prețului. Părinții mei îi dădeau mereu ei ceva mai bun, mai scump, mai necesar, iar mie jucării, pentru că sunt cu trei ani mai mică. Și asta nu s-a schimbat niciodată, indiferent dacă aveam șapte sau doisprezece ani. Întotdeauna niște prostii, niște cărți de colorat, niște markere, niște geluri de duș cu prințese. Iar Rebecca a primit primul ei telefon când avea opt ani. În fiecare an îl schimbau pentru ea, dar pe mine nici măcar nu mă lăsau să îl “uzez” pe cel vechi, crezând că sunt prea tânără și iresponsabilă.
Rebecca primea haine frumoase și la modă de sărbători, iar eu primeam lucrurile ei, și nu întotdeauna. Și nu doar părinții mei se purtau așa cu noi, ci și bunica mea, care îi dădea bani Rebeccăi și mie cărți intitulate “Cum să crești o doamnă” sau ceva de genul ăsta. Iar mătușa mea din străinătate îi trimitea Rebeccăi toate lucrurile cele mai bune, inclusiv rucsacuri și genți, iar eu primeam doar bomboane.
Toată lumea din familia mea m-a privat cumva, crezând că, din moment ce eram mai mică, nu aveam încă nevoie de nimic.
Cel mai frustrant lucru este că acum, când am douăzeci de ani, sora mea este tratată la fel. Părinții mei aleargă de colo-colo pentru că vor să repare vechiul apartament al bunicii mele – vor să i-l dea Rebeccăi de ziua ei. Apoi se va putea muta din casa noastră și va deveni independentă. Se ajunge până la punctul în care îmi cer un stipendiu, pentru că și eu trebuie să vreau să-i fac un cadou surorii mele. Iar eu nu vreau. O să mă gândesc singură ce să-i iau. De ce trebuie să dau ultimul din ei la apartament? Nu cred că părinții mei mi-ar da vreodată așa ceva. Sunt sigură că vor semna totul pentru Rebecca, crezând că mă voi descurca cumva…