Scândurile de lângă poartă
— Doamnă, bucățile acelea de lemn sunt puse pentru foc sau le mai păstrați?
Corina ridică privirea din cutia cu acte și văzu, dincolo de gardul scund, o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o rochie cenușie și cu o pălărie de paie legată sub bărbie. Bătrâna nu intrase în curte, deși poarta era deschisă, ci aștepta cu palmele sprijinite pe mânerul unui cărucior de cumpărături, de parcă se temea să nu deranjeze.
— Le arunc, răspunse Corina, arătând spre cele șapte scânduri rămase lângă magazie. Luați-le pe toate, numai să dispară de aici.
Femeia se apropie, cercetă lemnul și trecu cu degetele peste marginile crăpate, alegând parcă nu niște resturi, ci ceva de mare preț. Apoi se întoarse spre Corina cu o seriozitate care o făcu să pară și mai firavă.
— Pe toate nu le pot lua, fiindcă poate vă trebuie la prag sau la gard, iar după aceea o să vă pară rău că le-ați dat unei necunoscute.
— Peste două săptămâni vine agentul cu niște cumpărători, iar eu nu mă mai întorc aici, spuse Corina, închizând brusc dosarul. Casa se vinde cu tot ce a rămas în ea, așa că luați-le fără grijă.
Bătrâna nu întrebă de ce vinde și nici nu rosti acele cuvinte politicoase prin care oamenii încearcă să afle nenorocirea altuia. Își scoase doar mănușile subțiri, apucă prima scândură și spuse că o cheamă Ileana Munteanu, că locuiește la capătul aleii și că vrea să repare podeaua unei anexe înainte de ploile de august.
Corina o ajută să lege lemnul pe cărucior, deși venise la casa de la țară numai pentru a goli dulapurile și a arunca lucrurile care îi aminteau de ultimii șase ani. Acolo alesese perdelele împreună cu Radu, acolo plantaseră doi cireși în primăvara în care încă vorbeau despre bătrânețe, iar în bucătăria îngustă aflase că soțul ei își făcuse alte planuri, în care ea nu mai avea niciun loc.
— Vă aduc căruciorul înapoi până diseară, promise Ileana.
— Nu este al meu, îl puteți păstra, răspunse Corina. Și nici nu trebuie să-mi mulțumiți, fiindcă pentru mine toate acestea sunt doar lucruri de care vreau să scap.
Bătrâna o privi câteva clipe, iar în ochii ei nu se vedea milă, ci o înțelegere tăcută care o neliniști pe Corina mai mult decât orice întrebare. Apoi plecă împingând încet căruciorul, în timp ce scândurile se loveau între ele la fiecare groapă a drumului.
Spre seară, când Corina împacheta farfuriile în ziare, auzi două bătăi în poartă și o găsi pe Ileana cu un castron acoperit de un ștergar brodat. În spatele ei stătea o fată de vreo doisprezece ani, cu două cozi împletite și cu o găleată plină de caise.
— Am făcut ardei umpluți, iar nepoata mea a cules fructele care au căzut după vânt, spuse bătrâna. Nu este plată pentru scânduri, fiindcă un ajutor nu se cumpără, dar nici nu se lasă fără răspuns.
Corina încercă să refuze, însă fata intrase deja și așezase găleata lângă trepte, studiind curtea cu o curiozitate lipsită de răutate. Când văzu stratul năpădit de buruieni și trandafirii legați cu o sfoară ruptă, întrebă dacă aici nu mai locuiește nimeni.
— Nu pentru mult timp, răspunse Corina. Casa va avea în curând alți proprietari.
— Păcat, murmură copila. Bunica spunea că aici era cea mai frumoasă curte de pe alee.
Ileana o dojeni din priviri, dar cuvintele rămăseseră deja între ele, apăsătoare și neașteptat de dureroase. Corina își aminti serile în care uda florile desculță, în timp ce Radu repara câte ceva prin curte, și simți pentru prima dată că nu casa o chinuia, ci felul în care încerca să se convingă că tot ce fusese frumos trebuia aruncat împreună cu ceea ce o rănise.
A doua zi dimineață, Ileana veni să ceară un burghiu, deoarece fiul ei promisese să repare anexa, dar fusese chemat la serviciu și nu mai ajunsese. Corina găsi unealta într-o ladă, alături de un ciocan, o cutie cu șuruburi și o pereche de ochelari vechi ai tatălui său.
— Luați și șuruburile, spuse ea. Oricum, agentul mi-a recomandat să eliberez magazia complet.
— Dumneavoastră chiar vreți să vindeți sau doar vreți să nu mai vedeți locul acesta? întrebă Ileana, ținând cutia la piept.
Întrebarea o înfurie pe Corina tocmai fiindcă fusese rostită calm, fără judecată, iar răspunsul pe care îl pregătise pentru prieteni și rude nu mai suna deloc convingător. Spuse că divorțul se încheiase de patru luni, că Radu renunțase la partea lui în schimbul unor bani și că păstrarea casei ar fi fost doar o dovadă de slăbiciune.
— Uneori nu păstrăm un loc pentru omul care a plecat, ci pentru omul care încă putem deveni, spuse Ileana. Eu am vrut să-mi vând casa după ce mi-a murit soțul, fiindcă fiecare cui îmi amintea de el, dar mai târziu am înțeles că durerea pleacă atunci când îi faci loc vieții, nu când golești toate camerele.
Corina nu răspunse, însă în aceeași după-amiază se trezi mergând spre casa bătrânei cu burghiul într-o mână și cu o pungă de roșii în cealaltă. Ileana nu repara o anexă, așa cum spusese, ci o mică încăpere lipită de casă, unde voia să amenajeze un colț pentru nepoata ei, care urma să rămână la ea până la începerea școlii.
Cele două lucrară până seara, iar Corina uită pentru câteva ore de cutiile etichetate, de contract și de mesajele insistente ale agentului imobiliar. Ileana măsura greșit, Corina înșuruba strâmb, iar nepoata râdea de amândouă, însă podeaua începea să capete formă, scândură lângă scândură.
În zilele următoare, Corina găsi mereu un motiv să amâne plecarea, deși nu recunoștea acest lucru nici măcar în fața ei însăși. Dimineața curăța casa, după prânz mergea la Ileana, iar seara cele două stăteau pe banca de sub nuc, unde bătrâna povestea despre anii în care lucrase la dispensar și despre oamenii care ajungeau prea târziu să spună ceea ce simțeau.
În a șasea zi, pe când Corina spăla geamurile, auzi un strigăt dinspre alee și alergă până la casa vecinei. Ileana zăcea lângă treptele din spate, cu un braț prins sub corp și cu fața albă de durere, iar nepoata tremura lângă ea, incapabilă să formeze numărul ambulanței.
Corina chemă ajutorul, îi susținu capul bătrânei și rămase lângă ea până când medicii stabiliră că brațul era fracturat, iar lovitura la șold necesita câteva zile de supraveghere. Înainte să fie urcată în ambulanță, Ileana îi strânse degetele și o rugă să nu lase copila singură.
Fiul bătrânei ajunse abia seara, obosit și tulburat, explicând că lucrează la Brașov și că nu poate rămâne decât până dimineață. Îi oferi Corinei bani pentru mâncare și pentru supravegherea fetei, dar ea împinse plicul înapoi, simțind că gestul acela ar transforma în obligație ceva ce devenise deja important pentru ea.
A doua zi, Corina își deschise poarta și încremeni, fiindcă în curte se aflau Radu, agentul imobiliar și un cuplu pe care nu-l mai văzuse niciodată. Fostul soț ținea în mână dosarul cu actele, iar agentul le arăta cumpărătorilor livada, vorbind despre demolarea magaziei și despre spațiul potrivit pentru o terasă modernă.
— Ce căutați aici fără să mă anunțați? întrebă Corina, încercând să-și stăpânească vocea.
Radu se întoarse spre ea cu iritarea familiară a omului convins că ceilalți îi încurcă planurile, apoi privi spre casa Ilenei, unde nepoata bătrânei stătea la poartă cu ochii speriați.
— Te caut de două zile, iar tu te-ai apucat să salvezi toate bătrânele de pe uliță, spuse el. Cumpărătorii sunt pregătiți să dea avansul astăzi, așa că intră în casă, semnează și termină odată cu circul acesta.
— Ileana este în spital, iar fata nu are cu cine să rămână, răspunse Corina. Vizionarea poate fi amânată.
Radu râse scurt, apoi ridică dosarul, lovindu-l ușor de palmă.
— Nu mă interesează vecina, copilul ei sau scândurile pe care le-ai împărțit ca să te simți folositoare. Casa asta trebuie vândută astăzi, fiindcă tu ai fost întotdeauna incapabilă să iei o hotărâre fără să te agăți de cineva.
Corina rămase nemișcată între poarta deschisă și treptele casei, în timp ce cumpărătorii evitau să o privească, iar nepoata Ilenei își strângea brațele în jurul trupului. Pentru prima dată după divorț, nu mai simțea nevoia să se apere de acuzațiile lui Radu, deoarece înțelesese limpede că adevărata alegere nu era între a păstra sau a vinde o proprietate, ci între a continua să fugă de propria viață și a hotărî ce merita salvat din ea.
Corina se uită la dosarul din mâna lui Radu, apoi la cei doi cumpărători care veniseră să vadă o casă, dar ajunseseră fără voia lor martorii unei răfuieli vechi. În locul spaimei pe care o simțea altădată când fostul soț ridica tonul, se așternuse acum o liniște limpede, aproape rece.
— Dă-mi actele, spuse ea.
Radu zâmbi mulțumit și îi întinse mapa, convins că o împinsese, ca de obicei, spre hotărârea pe care o dorea el. Corina o deschise, răsfoi contractul pregătit în grabă, apoi desprinse foaia pe care era trecut prețul și o rupse în două, fără să-și ia ochii de la el.
— Vizionarea s-a încheiat, le spuse cumpărătorilor. Îmi pare rău că ați fost aduși aici fără acordul meu, dar proprietatea nu mai este de vânzare.
Agentul făcu un pas înainte, încercând să-i explice că oamenii veniseră din alt oraș și că exista o înțelegere verbală, însă Corina îi puse contractul în brațe și îi arătă poarta. Cuplul plecă fără să protesteze, iar femeia se opri pentru o clipă lângă trandafirii neîngrijiți și îi șopti că unele case nu trebuie cumpărate când încă aparțin cuiva cu sufletul.
Radu rămase în curte, cu fața înroșită și maxilarul încordat.
— Ai înnebunit de tot, spuse el. Acum o lună mă rugai să renunț la partea mea, iar astăzi faci teatru pentru o vecină pe care abia o cunoști.
— Nu fac nimic pentru Ileana, răspunse Corina. Pentru prima dată după ani întregi, fac ceva pentru mine.
El încercă să-i amintească banii cheltuiți, planurile lor și toate dățile în care el susținuse că știe mai bine ce trebuie făcut, dar fiecare frază se izbea de aceeași liniște pe care nu o mai putea controla. Corina înțelesese că nu avusese nevoie de aprobarea lui pentru a păstra casa, ci doar de curajul de a nu mai confunda plecarea lui cu sfârșitul propriei vieți.
— Ți-ai luat partea și ai ales alt drum, îi spuse ea. Casa aceasta nu mai este o datorie între noi, iar tu nu vei mai veni aici ca să hotărăști ce trebuie să simt și când trebuie să termin cu durerea mea.
Radu o privi lung, apoi ieși trântind poarta atât de tare, încât câteva caise căzute din găleată se rostogoliră pe alee. Corina le adună una câte una, iar nepoata Ilenei se apropie și o întrebă dacă oamenii aceia vor reveni.
— Nu, răspunse Corina, așezând fructele înapoi. De acum înainte, nimeni nu mai intră aici fără să fie poftit.
În zilele următoare, ea își mută lucrurile din cutii înapoi în dulapuri, deși fiecare obiect părea să-i ceară o explicație pentru răzgândirea ei. Nu găsi una singură, mare și spectaculoasă, ci sute de răspunsuri mărunte: mirosul cafelei băute dimineața pe trepte, vocea copilei care citea cu glas tare sub nuc, pământul rece dintre degete și sentimentul că cineva avea nevoie ca ea să fie prezentă.
Ileana se întoarse din spital cu brațul în ghips și cu mersul încă nesigur, iar când văzu poarta Corinei deschisă și ferestrele fără anunțul agenției, se opri în mijlocul aleii. Bătrâna nu întrebă ce se întâmplase, ci îi atinse obrazul cu mâna sănătoasă și începu să plângă în tăcere.
— Am crezut că pleci până mă întorc, murmură ea. M-am temut că n-am apucat să-ți spun cât bine mi-ai făcut.
— Dumneavoastră mi-ați făcut bine, răspunse Corina. Eu doar v-am dat niște scânduri.
— Nu mi-ai dat lemn, copilă. Mi-ai dat sentimentul că nu sunt singură.
Pentru o vreme, Corina rămase la casa Ilenei, ajutând-o să se spele, să gătească și să-și îngrijească grădina, iar nepoata bătrânei venea în fiecare dimineață cu o listă de treburi scrisă stângaci într-un caiet. Fiul Ilenei începu să ajungă în fiecare sfârșit de săptămână, nu din obligație, ci fiindcă își dăduse seama cât de ușor putea pierde timpul pe care îl considera mereu disponibil.
Într-o sâmbătă, el veni cu scule, două grinzi noi și câțiva colegi, iar până seara reparară acoperișul anexei și întăriră podeaua. Când Corina se întoarse la casa ei după ce îi pregătise Ilenei cina, descoperi că oamenii nu plecaseră, ci trecuseră în curtea ei.
Gardul stricat fusese ridicat, buruienile dispăruseră dintre dale, iar trandafirii erau legați de suporți noi. Sub cireșul dinspre bucătărie apăruse o bancă simplă, făcută chiar din scândurile rămase de la camera nepoatei, iar pe spătar era scris cu creionul: „Pentru zilele în care alegi să rămâi”.
Corina își duse mâna la gură, încercând să nu plângă, însă Ileana o aștepta lângă trepte, cu brațul sprijinit în eșarfă și cu un zâmbet care îi lumina toată fața.
— Ai spus că într-o săptămână nu mai vrei să recunoști locul acesta, îi aminti bătrâna. Numai că noi am înțeles că nu pământul trebuia schimbat, ci felul în care îl priveai.
În toamna aceea, Corina nu se întoarse definitiv la oraș, ci își aranjă munca astfel încât să poată rămâne la țară câte trei zile pe săptămână. Transformă magazia într-un mic atelier de restaurat mobilă, iar primele comenzi îi veniră chiar de la vecinii care o văzuseră reparând camera Ilenei.
Primăvara următoare, cei doi cireși înfloriră în aceeași dimineață, acoperind curtea cu petale albe, iar Corina înțelese că nu orice lucru plantat împreună cu cineva trebuie smuls după ce acel om pleacă. Unele rădăcini nu păstrează trecutul, ci îți dau puterea să crești din nou.
Ea și Ileana stăteau pe banca de sub copaci, împărțind o plăcintă caldă, în timp ce nepoata alerga prin grădină și striga că au apărut primele lalele. Corina privi casa, gardul, pământul reavăn și oamenii care intrau pe poartă fără să aducă ordine, reproșuri sau condiții, iar pentru întâia oară nu mai văzu locul în care fusese părăsită.
Văzu locul în care fusese găsită.