„Și de ce aș vrea eu să fiu infirmieră pentru un moșulică? Tu ce anume poți să-mi oferi mie? Un apartament? O mașină?” – aceste cuvinte, rostite de o tânără de doar douăzeci și patru de ani, au sunat atât de calm, de firesc și de detașat, încât în acea clipă m-am simțit nu ca un bărbat de succes aflat în floarea vârstei, ci ca un produs prăfuit și devalorizat de pe ultimul raft al unui supermarket, pe care managerii au uitat să-l arunce la timp. În acel moment, stând într-un restaurant elegant din centrul vechi al Bucureștiului, unde dincolo de ferestre se așterneau încet umbrele serii, am înțeles pentru prima dată în viață, cu o claritate dureroasă, că lumea s-a întors definitiv cu susul în jos. Când ai patruzeci și trei de ani, te simți încă tânăr, plin de energie, cu planuri mari de viitor, însă realitatea contemporană te bifează deja fără milă în categoria bătrânilor, fără să aibă cea mai mică jenă de a-ți trânti direct în față o listă cinică de prețuri pentru sentimente – fără nicio aluzie discretă, fără flirt romantic, fără pic de mister sau reguli ale unui joc frumos.
Am patruzeci și trei de ani, nu am fost niciodată căsătorit oficial, deși în viața mea au existat relații serioase: am locuit de două ori cu femei timp de câte doi ani, au fost etape frumoase, vii, firești, fără drame majore sau trădări sfâșietoare, iar când am realizat că drumurile noastre se despart, ne-am separat ca niște oameni maturi și civilizați. Întotdeauna am crezut cu toată tăria că un asemenea trecut reprezintă un avantaj uriaș și nicidecum un defect, deoarece nu am în spate umbrele unor foste soții, procese pentru pensii alimentare, un bagaj emoțional greu sau scandaluri nesfârșite și comparații eterne cu trecutul. Totuși, după cum avea să se dovedească mai târziu, pe piața întâlnirilor din ziua de azi, acest lucru este privit nu ca un plus, ci ca o anomalie extrem de suspectă, ca și cum dacă nu ai reușit să-ți întemeiezi o familie tradițională până la această vârstă, înseamnă că ascunzi un defect din fabricație, o problemă gravă de caracter sau pur și simplu nu ai trecut testul de certificare socială cerut de comunitate.
Nu demult mi-am spus mie însumi, cu toată sinceritatea, că a sosit momentul să fac o schimbare majoră, deoarece îmi doresc cu adevărat o familie autentică și vreau să am alături o femeie iubitoare, frumoasă, îngrijită și tânără. Nu vedeam niciun sens să fiu ipocrit, considerând că este absolut natural să caut o fată de până în douăzeci și opt de ani, care să-mi bucure privirea și alături de care să mă mândresc, în timp ce prietenii mei, fără să-și ascundă o ușoară invidie, m-ar fi întrebat unde am găsit o asemenea bijuterie. Nu consideram acest ideal ca fiind ceva rușinos, deoarece sunt un bărbat independent din punct de vedere financiar, muncesc enorm, am venituri solide, dețin un apartament spațios în capitală, o mașină excelentă, nu am vicii, fac sport și arăt chiar foarte bine, motiv pentru care eram absolut convins că reprezint o variantă mai mult decât dorită și valoroasă pe piața întâlnirilor. Cu toate acestea, viața mi-a demonstrat rapid că această lume joacă de mult timp după cu totul alte reguli, aspre și cinice, în care eu am devenit pe neașteptate nu cumpărătorul, ci marfa, și, ca să fiu complet sincer, o marfă dintr-o colecție din sezonul trecut.
Prima mea întâlnire a avut loc cu o tânără de douăzeci și șase de ani, pe care am cunoscut-o prin intermediul unei aplicații populare, unde am comunicat intens timp de aproape o săptămână, ea râzând sincer la glumele mele și scriindu-mi că sunt un interlocutor incredibil de interesant, cu care se poate discuta ușor și plăcut. Din acest motiv, începusem deja să mă bucur că am găsit în sfârșit o legătură umană normală, ferită de cerințe exagerate și de umbra materialismului ascuns. Însă, de îndată ce ne-am întâlnit într-o cafenea primitoare, dialogul nostru și-a pierdut instantaneu toată ușurința și s-a mutat într-o dimensiune complet diferită, rece și pragmatică, ce semăna mai degrabă cu o negociere dură de afaceri decât cu întâlnirea a doi oameni care simt o simpatie reciprocă. Ea mă privea cu un ochi critic, evaluându-mă din cap până în picioare fără vreo intenție de a-și ascunde intențiile sub un zâmbet politicos, iar după doar cincisprezece minute de conversație, m-a întrebat direct ce mașină conduc, dacă apartamentul în care locuiesc este proprietate personală și care sunt veniturile mele lunare.
În fața acestui chestionar cinic, am răspuns docil, realizând treptat că nu mă aflam la o întâlnire romantică, ci la un interviu de angajare extrem de rigid, unde valoarea unei persoane este măsurată exclusiv prin lichiditatea sa financiară. Cel mai bizar aspect era faptul că ea nu simțea nicio jenă, adresându-mi aceste întrebări cu aceeași seninătate cu care m-ar fi întrebat dacă prefer ceaiul sau cafeaua. Când eu, nemaiputând tolera o asemenea presiune, am întrebat-o ce anume caută ea într-o relație, tânăra a zâmbit pur și simplu și mi-a spus că are nevoie de un confort maxim și de un bărbat capabil să-i asigure toate nevoile și capriciile, totul fiind rostit fără nicio urmă de rușine, clar și direct, ca o listă de prețuri dintr-un magazin de lux.
Cea de-a doua întâlnire, cu o frumusețe de douăzeci și patru de ani care arăta exact ca o imagine perfectă de pe coperta rețelelor sociale, mi-a provocat un șoc și mai mare când, după o cină sofisticată pe care, bineînțeles, am achitat-o eu integral, discuția a deviat către planurile de viitor, familie și copii. Ea m-a privit cu o ușoară ironie și m-a întrebat ce pot să-i ofer eu în schimbul tinereții și frumuseții ei, iar când eu, uluit, am început să vorbesc despre sentimente sincere, respect reciproc și compatibilitate spirituală, ea doar a dat din umeri cu indiferență, afirmând că toate acestea sunt detalii secundare. Mi-a explicat că o fată tânără are întotdeauna o paletă uriașă de opțiuni, motiv pentru care un bărbat mai în vârstă este obligat să compenseze diferența prin resurse materiale solide. Exact atunci am auzit din gura ei acea frază dureroasă despre infirmiera pentru un moșulică, o remarcă ce mi-a spulberat complet stima de sine masculină și m-a făcut să mă simt de parcă aș fi fost dezasamblat în piese de schimb și evaluat la prețul pieței secundare, fiind lăsat cu mâinile goale.
Această întâlnire a lăsat o urmă adâncă și sângerândă în sufletul meu, însă cel mai înfricoșător lucru a fost să realizez că nu a fost vorba despre un incident izolat sau despre o singură fată cu un caracter dificil, ci despre un sistem cinic, perfect uns, al societății moderne, în care sentimentele au fost eliminate complet, fiind considerate un balast inutil. Cea de-a treia experiență m-a pus definitiv la pământ, când o femeie de douăzeci și șapte de ani, care luase singură inițiativa, manifestând un interes activ pentru viața mea, flirtând și trimițându-mi fotografii încântătoare, mi-a trimis într-o seară un mesaj vocal în care mi-a spus direct și fără ocolișuri că are nevoie de un bărbat care să o întrețină integral, deoarece s-a săturat să muncească până la epuizare și vrea să trăiască doar pentru plăcerile ei. Prin urmare, dacă eu nu eram pregătit să devin sponsorul ei personal, ar fi fost mai bine să nu-i irosesc nici ei, nici mie timpul prețios. Când eu, uluit de un asemenea tupeu, am întrebat-o ce anume este ea dispusă să ofere unui bărbat în schimbul unei vieți atât de lipsite de griji, ea a râs copios în receptor și a spus cu o dezinvoltură uluitoare: „Cum adică ce? Pe mine! Îmi ofer propria persoană, frumusețea mea și simpla mea prezență alături de el.”
În acel moment, ceva în interiorul meu s-a rupt cu un zgomot puternic, ca și cum o coardă întinsă la maximum de prea mult timp s-ar fi plesnit brusc, deoarece acel răspuns, „pe mine”, a sunat ca o prestare de servicii, ca o marfă într-un pachet cu opțiunea „all-inclusive”, unde pentru abonament trebuie să plătești sume uriașe în avans. Cel mai grav este că aceste tinere chiar nu înțeleg ce este greșit sau bizar în această abordare a vieții. Ele nu simt nicio rușine, nu se ascund în spatele unor măști delicate, ci pur și simplu îți dictează de la bun început condițiile, contractele și pretențiile lor, iar dacă tu nu corespunzi standardelor rigide pe care le-au trasat, te aruncă pur și simplu la marginea drumului, fără nicio emoție, regret sau explicație, ca pe o piesă nefolositoare. Și știți care este cea mai mare și mai dureroasă ironie în tot acest teatru absurd al vieții, o ironie pe care eu, la început, am refuzat cu încăpățânare să o văd și să o accept?
Am fost convins o lungă perioadă de timp că întreaga problemă constă exclusiv în femeile din ziua de azi, că ele s-au degradat moral, au devenit incredibil de mercantile, lacome și materialiste, fiind interesate doar de bani, călătorii scumpe și o viață de lux trăită pe seama altora. Însă, cu cât mergeam mai des la acele întâlniri goale de conținut, cu cât ascultam mai mult aceleași monologuri reci și mecanice, cu atât mai clar mi se dezvăluia un adevăr cumplit: problema nu era doar la ele, ci se afla în egală măsură și în mine. Eu însumi pășisem pe această piață cu o mentalitate pură de consumator, având pretenția de a-mi „alege” o jucărie frumoasă, dar m-am trezit pe neașteptate într-o poziție în care am început să fiu evaluat și ales exact după aceleași legi necruțătoare ale consumismului. Eu îmi doream tinerețe, un aspect fizic impecabil și o femeie comodă care să-mi decoreze existența, în timp ce ele își doreau un bărbat bogat, stabil și util, care să le garanteze siguranța financiară, motiv pentru care, în această logică distorsionată, totul era uimitor de cinstit, dar în același timp incredibil de respingător și dureros.
Tocmai acel moment în care realizezi că nimeni nu te privește ca pe o ființă umană, ca pe un bărbat cu propria inimă, cu suferințe, visuri și un suflet cald, ci ești evaluat doar ca un proiect financiar cu un termen de valabilitate limitat, lasă cele mai adânci și mai greu de vindecat răni. Poate că eu am întârziat într-un mod iremediabil, poate că ar fi trebuit să-mi întemeiez o familie acum douăzeci de ani, când oamenii încă mai știau să iubească pur și simplu pentru ceea ce ești, când relațiile nu semănau cu un contract de vânzare-cumpărare semnat în grabă la un birou notarial. Am trăit mult prea mult timp în iluzia dulce că timpul este aliatul meu cel mai de preț, că un bărbat devine mai puternic și mai valoros pe măsură ce trec anii, asemenea unui vin de colecție, însă luminile străzilor din București îmi păreau acum reci și străine, dezgolindu-mi singurătatea și lăsându-mă cu certitudinea că, pentru a obține ceea ce visez, trebuie fie să mă distrug complet și să mă supun acestor reguli crude, fie să cobor ștacheta cerințelor mele, lucru pentru care, în mod cert, nu sunt pregătit.