Numele pe care voia să i-l cumpere copilului
Când Daria a ieșit din cabinetul ginecologului, a rămas câteva minute pe banca din fața clinicii, cu dosarul strâns la piept și cu un zâmbet care îi tremura pe buze. Orașul își vedea liniștit de viață, mașinile claxonau, oamenii se grăbeau spre serviciu, însă pentru ea totul părea că se oprise într-o singură clipă. Pentru prima dată după mulți ani simțea că nu mai este singură pe lume.
În drum spre casă a intrat într-un magazin pentru copii și a cumpărat o pereche minusculă de botoșei albi. Își imaginase de zeci de ori cum îi va pune pe masă în fața lui Victor, iar el va râde, o va lua în brațe și îi va spune că vor găsi împreună o cale pentru orice.
Victor era genul de bărbat pe care lumea îl privea cu respect înainte să deschidă gura. Întotdeauna impecabil îmbrăcat, calm, sigur pe el și înconjurat de oameni gata să-i îndeplinească orice dorință. Pentru Daria, care crescuse într-un apartament modest alături de o mamă care muncea în trei locuri, el părea dovada vie că viața poate deveni ușoară.
În acea seară au luat masa într-un restaurant elegant din centrul Bucureștiului. Daria alesese intenționat o masă lângă fereastră, dar nu pentru priveliște, ci fiindcă în geamul întunecat îi plăcea să se vadă lângă Victor, convinzându-se că și ea aparținea acelui univers.
— Am o veste pentru tine, spuse ea încet, împingând cutiuța spre el.
Victor ridică sprânceana, desfăcu panglica și privi botoșeii fără să schimbe expresia.
— Ce înseamnă asta?
— Vom avea un copil.
Pentru câteva clipe nu se auzi nimic în afară de clinchetul paharelor din sala restaurantului. Daria aștepta să-i vadă măcar surpriza în ochi, însă chipul lui rămase rece, de parcă tocmai analizase un contract nefavorabil.
— În câte săptămâni? întrebă el.
— Șapte.
— Înțeleg…
Atât.
Nu i-a atins mâna. Nu a zâmbit. Nu a întrebat cum se simte. A sorbit o gură de cafea și a privit lung spre bulevard.
— Victor… spune ceva.
— Am nevoie de timp.
— Timp pentru ce?
— Pentru a găsi cea mai bună soluție.
Cuvântul acela, „soluție”, i-a înghețat sângele. Nu vorbea despre copilul lor. Vorbea despre o problemă care trebuia rezolvată.
O săptămână mai târziu, Victor a venit personal la apartamentul ei, lucru care nu se întâmplase niciodată. De obicei trimitea șoferul, iar Daria era dusă oriunde voia el.
Apartamentul mirosea a cafea ieftină și a ploaie adusă pe pantofi. Victor nici măcar nu și-a scos paltonul.
— Mă însor în septembrie, spuse direct.
Daria simți că îi fuge podeaua de sub picioare.
— Cum adică… te însori?
— Cu Bianca Marinescu.
— Dar eu sunt însărcinată cu copilul tău!
— Tocmai de aceea trebuie să discutăm matur.
Ea izbucni în râs, însă râsul acela semăna mai degrabă cu un plâns.
— Matur? Asta numești tu?
Victor se așeză la masa din bucătărie de parcă se afla într-o sală de ședințe.
— Căsătoria mea este o alianță importantă între două companii. Tatăl Biancăi investește sute de milioane într-un proiect pe care nu-mi permit să-l pierd.
— Și eu ce sunt? O investiție ratată?
— Nu dramatiza. Tocmai pentru că îmi asum responsabilitatea, am venit cu o soluție.
Scoase un plic gros și îl împinse spre ea.
— Aici sunt actele pentru un apartament nou, un cont din care vei primi bani lunar și contractele cu o clinică privată. Tu și copilul nu veți duce lipsă de nimic.
Daria nici măcar nu întinse mâna.
— Încerci să mă cumperi?
— Încerc să evit un scandal inutil.
— Dar copilul?
Victor inspiră adânc și o privi fix.
— Andrei este dispus să se căsătorească cu tine.
— Cine?
— Șoferul meu.
Pentru câteva secunde Daria chiar crezu că a auzit greșit.
— Ai înnebunit?
— Nu. El este un om serios. În urmă cu ani buni a avut un accident grav. Medicii i-au spus că nu va putea avea copii. Își dorește o familie. Tu vei avea un soț, copilul un tată în acte, iar eu voi putea continua viața fără complicații.
Daria lovi masa atât de tare încât cana de ceai se răsturnă.
— Vrei să mă dai altui bărbat doar pentru ca socrul tău să nu afle că ai un copil?
— Vreau să încetezi cu aceste reacții teatrale.
— Nu sunt teatru! Este viața mea!
Victor ridică vocea pentru prima dată.
— Tu ai spus întotdeauna că visezi la stabilitate.
— Nu! Eu am visat să fiu iubită!
El zâmbi obosit.
— Nu te minți singură, Daria. Ai vrut siguranță. Eu doar ți-am oferit forma ei cea mai convenabilă.
Vorbele acelea au durut mai tare decât orice palmă.
Toată noaptea nu a putut dormi. Dimineață s-a trezit cu același gust amar și, fără să-l anunțe pe nimeni, a luat autobuzul spre cartierul în care locuia Andrei. Nu voia să accepte propunerea lui Victor. Avea însă nevoie să privească în ochii omului pe care acesta îl alesese drept piesă într-o afacere murdară.
Blocul era vechi, cu tencuiala scorojită, însă apartamentul lui Andrei era surprinzător de curat. Pe pervaz creșteau mușcate roșii, iar pe perete atârna o fotografie în care el apărea îmbrăcat în uniforma pompierilor, cu un zâmbet larg și fără cicatricea care acum îi traversa obrazul.
Andrei deschise ușa și rămase uimit.
— Daria? S-a întâmplat ceva?
— Pot intra?
El făcu un pas înapoi fără să pună întrebări.
După câteva minute de tăcere, ea îl privi drept în ochi.
— Cât ți-a promis pentru asta?
Andrei clătină încet din cap.
— Niciun leu.
— Atunci de ce ai acceptat?
El își împreună mâinile și răspunse fără grabă.
— Pentru că am văzut cum ai coborât din mașină în seara aceea și plângeai singură. Pentru că un copil nu trebuie să plătească pentru lașitatea adulților. Și pentru că știu cum este să fii considerat inutil dintr-o clipă în alta.
— Victor mi-a spus despre accident.
Andrei oftă.
— Victor vorbește ușor despre tragediile altora.
Daria simți că furia începea să lase loc unei oboseli apăsătoare.
— Știi cât de umilitor este tot ce se întâmplă?
— Știu.
— Nu, nu știi. El mă mută din viața lui ca pe un obiect care nu mai încape în decor.
Andrei o privi cu o liniște pe care nu o mai întâlnise la nimeni.
— Eu nu sunt decorul lui, Daria. Și nici nu vreau să fii al meu. Nu-ți cer să mă iubești și nici să-mi fii recunoscătoare. Dacă mâine nu mai vrei să mă vezi, plec fără să te caut vreodată. Dar dacă într-o noapte o să ai nevoie să te duc la spital sau să cari două plase grele, mă poți suna fără să-mi datorezi nimic.
Ea îl privi pentru prima dată cu adevărat. Nu avea eleganța rece a lui Victor și nici vorbele perfect calculate ale unui om de afaceri. Tot ce spunea părea însă așezat pe o sinceritate pe care nu o putea cumpăra nimeni.
În clipa aceea telefonul ei începu să sune. Pe ecran apărea numele lui Victor.
Daria răspunse.
— Mâine la ora unsprezece vii la biroul meu, spuse el fără salut. Actele sunt pregătite. Vei semna acordul și vom stabili data căsătoriei cu Andrei. Cu cât înțelegi mai repede că aceasta este singura variantă, cu atât va fi mai bine pentru tine.
Daria rămase nemișcată, strângând telefonul atât de tare încât îi amorțiseră degetele, iar Andrei își dădu seama din privirea ei că urma să înceapă adevărata luptă.
A doua zi dimineață, Daria a intrat în clădirea de birouri cu inima atât de apăsată, încât fiecare pas îi părea mai greu decât cel dinainte. Recepționera a salutat-o cu același zâmbet politicos ca întotdeauna, de parcă nimic nu urma să se decidă în spatele ușilor de sticlă fumurie.
Victor o aștepta în sala de ședințe. În fața lui se aflau un dosar gros, un stilou scump și două exemplare ale documentelor.
— Mă bucur că ai înțeles în sfârșit, spuse el calm.
Daria trase scaunul, se așeză și deschise dosarul fără grabă. Citi câteva pagini în tăcere, apoi închise mapa și împinse totul înapoi.
— Am înțeles un singur lucru.
Victor ridică privirea.
— Care?
— Că nu ai iubit niciodată pe nimeni în afară de tine.
El își pierdu pentru o clipă stăpânirea de sine.
— Nu transforma asta într-o dramă ieftină.
— Nu eu am transformat un copil într-o problemă de imagine.
Victor inspiră adânc.
— Gândește-te bine. Dacă pleci acum, nu vei primi nici apartament, nici bani și nici sprijinul meu.
— Atunci voi pleca fără toate acestea.
— Vei regreta.
— Poate. Dar aș regreta și mai mult dacă mi-aș privi copilul într-o zi și aș ști că l-am schimbat pe confort.
Ea se ridică, își luă geanta și ieși fără să se uite înapoi. Pentru prima dată, Victor nu mai găsi niciun argument care să o oprească.
În următoarele săptămâni viața deveni mult mai grea decât își imaginase. Contractul ei de muncă nu fu prelungit, iar câteva firme la care trimise CV-ul îi răspunseră brusc că postul fusese ocupat. Nu putea demonstra nimic, dar simțea că influența lui Victor își făcea treaba în tăcere.
Într-o seară, când stătea la masa din bucătărie și încerca să calculeze câți bani îi mai rămâneau până la sfârșitul lunii, cineva bătu la ușă.
Era Andrei.
Ținea în mâini două sacoșe cu alimente și o cutie de scutece pentru nou-născuți.
— N-am venit să te conving de nimic, spuse el înainte ca ea să apuce să vorbească. Mama mea a aflat prin vecini că ai rămas fără serviciu. A cumpărat toate astea și m-a obligat să le aduc.
Daria zâmbi pentru prima dată după multe zile.
— Spune-i că îi mulțumesc.
— Mai bine îi spui tu când o să fie pregătită plăcinta.
În ciuda necazurilor, izbucniră amândoi în râs.
Din ziua aceea Andrei începu să apară tot mai des, însă niciodată fără motiv. O ducea la controale, îi repara robinetul care curgea, îi schimba becurile și dispărea imediat ce termina, fără să aștepte invitații sau recunoștință.
Într-o după-amiază ploioasă, Daria îl întrebă ceea ce o frământa de mult.
— De ce faci toate astea?
Andrei privi pe fereastră câteva clipe.
— Pentru că după accident am rămas singur. Logodnica mea n-a suportat viața de după operații și a plecat. Nu o condamn. Dar atunci am înțeles cât de ușor pot oamenii să dispară când apar necazurile. Eu nu vreau să fiu omul care pleacă.
Răspunsul lui fu atât de simplu, încât Daria simți cum i se umezeseră ochii.
Nașterea începu cu aproape trei săptămâni mai devreme.
În miezul nopții, durerile deveniseră atât de puternice încât abia reuși să formeze numărul lui Andrei. Acesta ajunse în mai puțin de cincisprezece minute, încă îmbrăcat în hainele de lucru și cu mâinile murdare de ulei de motor.
Pe tot drumul spre maternitate încerca să vorbească despre orice numai ca să-i distragă atenția, însă vocea îi tremura mai tare decât a ei.
Orele petrecute în spital i s-au părut nesfârșite.
Andrei mergea dintr-un capăt al coridorului în altul, se oprea la fiecare ușă pe care ieșea o asistentă și întreba dacă totul este în regulă. Când cineva îi oferea o cafea, refuza. Când îl rugau să stea jos, nu reușea mai mult de câteva secunde.
În cele din urmă, o asistentă ieși zâmbind și ținea în brațe un ghemotoc învelit într-o păturică roz.
— Cine este tatăl?
Andrei îngheță.
Își întoarse privirea spre Daria, care era împinsă pe targă, obosită și palidă după naștere. Nu voia să răspundă în locul ei.
Daria îl privi lung.
Își aminti restaurantul luxos, plicul gros cu bani, actele pregătite, amenințările și toate nopțile în care plânsese singură. Apoi îl privi pe bărbatul care nu-i promisese palate, ci doar că va rămâne lângă ea.
— Da, spuse ea încet. El este tatăl fetiței mele.
Andrei primi copilul cu mâinile tremurânde.
Lacrimile îi curgeau fără să le mai poată opri.
— Bună, prințesă… șopti el. Am așteptat toată viața să te cunosc.
Un an mai târziu, apartamentul lor era mic și departe de perfecțiune. Mobilierul nu se potrivea, bucătăria era înghesuită, iar jucăriile ocupau aproape fiecare colț al sufrageriei.
Totuși, acolo era mereu cald.
Mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor, a supă și a cremă pentru copii.
Andrei încă uita uneori lista de cumpărături, mai încurca programele vaccinărilor și monta cu greu orice piesă de mobilier, însă nu lipsea niciodată atunci când familia avea nevoie de el.
Într-o după-amiază, stătea pe covor și construia un turn din cuburi colorate împreună cu micuța Ilinca.
— Hai, spune „mama”, râdea el.
Fetița îl privi atent, își ridică mâinile spre el și rosti cu glas limpede:
— Tata!
Andrei rămase nemișcat.
Își duse mâna la ochi și izbucni în plâns, fără să-i mai fie rușine.
Daria se așeză lângă ei, îi cuprinse pe amândoi și înțelese că ani întregi confundase bogăția cu siguranța și luxul cu iubirea.
Fericirea adevărată nu venise într-o limuzină și nici într-un costum croit la comandă.
Venise în haine simple, cu mâini aspre de muncă și cu un suflet care nu încercase niciodată să cumpere dragostea, ci doar să o merite, zi după zi.
Și abia atunci Daria a înțeles că un copil nu are nevoie de cel mai bogat tată din lume.
Are nevoie de omul care rămâne lângă el atunci când nimeni nu îl obligă să rămână.