Andreea a văzut mașina soțului ei parcată în fața blocului unde locuia sora ei. Nu a făcut scandal, nu a plâns. A făcut ceva mai deștept.
A fost întâmplător. Venea de la dentist, pe strada Vasile Lupu din Iași, a luat-o pe o alee greșită ca să evite un șantier și a dat peste Duster-ul gri al lui Bogdan, parcat exact în fața intrării B, unde locuia Cristina. Sora ei mai mică. Cea cu care împărțiseră cameră până la nouăsprezece ani, cea care venea de Paști cu drob și cozonac, cea care îi ținuse copiii de fiecare dată când Andreea avusese ture de noapte la spital.
N-a oprit. N-a claxonat, n-a sunat-o. Mâinile pe volan au rămas ferme, iar în capul ei ceva s-a stins pur și simplu, ca un bec ars — fără scântei, fără dramă, doar întuneric instalat definitiv.
Acasă a pus de cafea. Bogdan a venit peste o oră și jumătate, mirosind a frig de afară și a gumă de mentă. Nu mesteca gumă niciodată înainte.
— Pe unde ai fost?
— Am trecut pe la un client, în Tătărași. A durat mai mult decât credeam.
Ea a dat din umeri. Mașina, apropo, era plină de noroi pe roți — semn că stătuse ceva vreme parcată, nu în trafic.
Se cunoscuseră cu doisprezece ani în urmă, la nunta unui văr comun, într-o sală din Copou. Andreea avea douăzeci și trei de ani, lucra ca asistentă la un cabinet stomatologic; Bogdan, douăzeci și șapte, era electrician autorizat și tocmai își deschisese firma. Înalt, un metru optzeci și șase, cu mâini mari și obiceiul de a strânge din ochi când asculta pe cineva. Nu era un bărbat frumos în sensul clasic. Dar în seara aia, când s-a uitat la ea peste masă, Andreei i s-a părut că becurile din sală s-au făcut mai calde.
S-au căsătorit după opt luni. Fără nuntă mare — cununie la Stare Civilă, o masă de cincisprezece persoane la un restaurant de pe malul Bahluiului, apoi plimbare prin Parcul Copou până la miezul nopții. Ea purta o rochie crem, el un costum gri pe care nu l-a mai îmbrăcat niciodată după aceea.
Primul copil, Matei, a venit peste doi ani — trei kilograme opt sute, plângea atât de tare încât asistentele îl auzeau de pe hol. Trei ani mai târziu s-a născut Ilinca, liniștită, cu ochii căprui ai lui Bogdan și pistruii Andreei pe obraji.
Viața a mers înainte. Nu perfect, dar constant. Bogdan și-a extins firma, lua contracte pe blocuri noi din Copou și Tătărași. Andreea a trecut la un program part-time la clinică, ca să fie mai mult acasă. Au luat un apartament cu trei camere în credit, la periferie, cu vedere spre un șir de castani și o parcare mereu plină.
Cristina apărase în viața ei de când Ilinca avea șase luni — de fapt, apăruse cu mult mai devreme, din copilărie, dar prietenia lor de adulte se legase atunci, când Cristina s-a mutat înapoi în Iași după un divorț rapid. Fostul soț plecase la Cluj și trimitea pensie alimentară quand se apuca. Avea o fetiță de-o vârstă cu Matei, și cele două familii se vedeau des, la iarbă verde, la ziua de naștere a cuiva, la Crăciun.
Cristina era genul de femeie care știe să asculte. Nu întrerupea, nu dădea sfaturi nesolicitate, doar dădea din cap și spunea uneori: "Așa e corect, ce-ai făcut." Avea sprâncene groase, aproape unite, un metru șaizeci și trei înălțime și obiceiul de a-și da părul după ureche la fiecare câteva minute.
Andreea îi povestea totul — certurile cu Bogdan, orele lui târzii de venire acasă, felul în care devenise distant după zece ani de căsnicie. Cristina asculta, mai turna un ceai, spunea: "Toți bărbații sunt așa la un moment dat. Îi trece."
După ziua aia de la dentist, Andreea a început să numere. Nu bani. Timp. Bogdan pleca la șapte și jumătate dimineața, șantierele erau prin tot orașul și nu avea cum să-i verifice traseul. Dar seara începuse să întârzie mai des. Înainte venea pe la șapte, acum pe la nouă. Uneori mai târziu.
— M-a ținut clientul de la Nicolina, spunea, scoțându-și pantofii.
— Trafic pe Șoseaua Păcurari, spunea, agățându-și geaca în cui.
— A trebuit să refac o instalație, băieții au încurcat firele, spunea, așezându-se la masă.
Andreea îi punea farfuria în față. Ciorbă de burtă, șnițel, cartofi. Mâncarea era mereu caldă — o încălzea exact când auzea soneria de la interfon. Dar acum observa lucruri noi. Guma de mentă. Telefonul cu ecranul în jos pe masă. Și mai ales: nu o mai suna pe Cristina de față cu ea. Înainte îi putea da un telefon rapid, s-o întrebe ceva de fetița ei, să-i transmită salutări. Acum, dacă Andreea îi pomenea numele, Bogdan dădea din cap și schimba vorba.
N-a verificat telefonul. N-a instalat nimic de urmărire. N-a sunat-o pe Cristina cu întrebări. În schimb, a făcut un lucru simplu: joi seara i-a spus lui Bogdan că merge cu copiii la părinți, la Podu Iloaiei, și se întoarce abia sâmbătă.
Chiar a plecat — a luat copiii, a mers la mama ei, a lăsat-o pe Ilinca și pe Matei acolo, la bunici, cu promisiunea unei plimbări la mall vinerea următoare. Dar vineri seara s-a întors singură. A parcat la două străzi distanță de blocul Cristinei și a mers pe jos.
Era octombrie, ora șapte seara, întuneric devreme. Felinarele de pe stradă se aprindeau alternativ, unul da, unul nu, iar frunzele foșneau sub picioare, mirosind a fum de la vreun grătar întârziat din curte. Duster-ul gri era în același loc.
S-a așezat pe o bancă de lângă locul de joacă, vizavi de bloc. Leagănele scârțâiau goale în vânt. A scos un termos cu ceai de mușețel, pe care îl pregătise încă de acasă, la mama ei, și a așteptat.
Bogdan a ieșit la nouă și patruzeci. Singur. Geaca descheiată, căciula în mână, mergea repede, cu capul puțin plecat — așa mergea când era agitat sau grăbit.
Andreea și-a terminat ceaiul. A înșurubat capacul termosului. S-a ridicat. Nu l-a urmărit, nu l-a strigat, n-a făcut nicio poză. S-a întors la mama ei, a stat cu copiii, s-a culcat într-o cameră cu tapet vechi cu flori mici, pe care și-l amintea din copilărie.
A dormit prost. Nu de durere. De gânduri care se așezau la coadă și nu-i dădeau voie să închidă ochii.
Sâmbătă s-a întors acasă cu copiii, așa cum promisese. Bogdan i-a întâmpinat la ușă, a ajutat cu bagajele, a sărutat-o pe obraz. Mirosea a parfumul lui obișnuit și atât.
— Cum a fost la mama?
— Bine. A tăiat nucul din spatele curții. Era putred pe dinăuntru.
— Păcat. Era un nuc bun.
— Pe dinafară, da. Bun.
S-a uitat la ea puțin mai mult decât trebuia. Ea a rezistat privirii. Apoi s-a întors și a plecat să despacheteze.
Seara, după ce copiii au adormit, Andreea s-a așezat în bucătărie cu laptopul. Bogdan se uita la un meci în sufragerie, îl auzea prin perete înjurând arbitrul. Sunet obișnuit. Ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
A deschis dosarul cu acte și a început să calculeze. Apartamentul, luat pe numele ei. Mașina, pe numele lui. Casa de la Podu Iloaiei, a mamei. Salarii: al lui, opt mii de lei, al ei, trei mii două sute. Copiii minori, aveau dreptul la pensie alimentară amândoi.
A calculat mult timp — calculator, un forum juridic, un site cu întrebări despre divorț. Pe la miezul nopții avea un tabel întreg. Dar nu se gândea să divorțeze. Nu încă.
Următoarele trei săptămâni Andreea a trăit ca de obicei. A gătit, a dus copiii la școală, s-a dus la muncă. A zâmbit. Bogdan n-a observat nimic, pentru că nu era nimic vizibil de observat. Nu s-a răcit, nu s-a apropiat mai mult. Pur și simplu a trecut într-un regim în care totul se făcea automat, iar viața ei adevărată se derula undeva mai adânc, într-un loc unde el nu mai avea acces demult.
Cristina a sunat de două ori. Prima dată a invitat-o la o cafea. Andreea a acceptat. S-au întâlnit la o cafenea de pe strada Lăpușneanu, a băut un cappuccino, a ascultat despre fetița Cristinei care se înscrisese la balet și despre țeava de la baie care curgea de o lună.
— Poate îl rog pe Bogdan, doar e priceput la instalații, a zis Cristina și s-a oprit brusc. O jumătate de secundă. Andreea a văzut: mâna Cristinei se ridicase să-și dea părul după ureche, dar rămăsese suspendată la jumătatea drumului.
— O să-l rog eu, a spus Andreea calm. Chiar e mai liber săptămâna asta.
Cristina a dat din cap și a schimbat subiectul, a vorbit despre vreme.
Al doilea telefon a venit peste o săptămână. Cristina o întreba dacă vrea să meargă la un film. Andreea a refuzat, motivând cu o tură la clinică. A închis și a rămas uitându-se la ecranul telefonului. Poza de fundal era de la un grătar din vara trecută: ea, Bogdan și Cristina, el în mijloc, cu mâinile pe umerii amândurora. Toți zâmbeau. A schimbat poza cu una a copiilor.
Planul nu s-a conturat dintr-o dată. S-a adunat bucată cu bucată, ca un puzzle fără imagine pe cutie.
A început cu doamna Georgeta. Doamna Georgeta lucra ca economist la clinica unde era Andreea, avea cincizeci și opt de ani, purta ochelari cu lănțișor și vorbea atât de încet încât trebuia să te apleci ca s-o auzi. Dar știa despre fiecare om din trei cartiere lucruri pe care oamenii înșiși preferau să nu le știe despre ei.
— Doamnă Georgeta, dumneavoastră îi cunoașteți pe toți din oraș, a început Andreea într-o pauză de masă.
— Nu pe toți. Dar pe mulți. De ce?
— Am o prietenă. Îi trebuie un avocat bun, de familie.
— O prietenă, deci.
Doamna Georgeta și-a scos ochelarii, i-a șters și s-a uitat la Andreea cu privirea aia care te face să stai mai dreaptă pe scaun.
— O prietenă, a repetat Andreea.
— Bine. Este doamna Voiculescu, avocată. Dură, scumpă, dar știe ce face. Notează numărul.
Andreea a notat. A sunat chiar în seara aia, cât Bogdan o culca pe Ilinca.
Doamna avocat s-au întâlnit la o cafenea lângă Tribunalul Iași. Andreea i-a povestit tot: mașina din fața blocului, guma de mentă, "clientul", ezitarea de la cafea.
— Aveți dovezi?
— I-am văzut mașina. De două ori.
— Asta nu e dovadă. E observație.
— Ce ar fi dovadă?
— Corespondență, poze, martori. Sau mărturisirea lui.
Avocata a bătut cu pixul în masă.
— Dar pentru împărțirea bunurilor, infidelitatea contează mai puțin. Contează pe cine sunt trecute actele, cine a plătit, dacă există contract prenupțial.
— Nu există contract.
— Atunci se împarte jumătate-jumătate. Apartamentul, mașina, economiile. Plus pensie alimentară pentru amândoi copiii.
Andreea a dat din cap. Știa deja asta. Dar voia s-o audă de la un specialist.
— Nu vreau divorț, a spus ea.
Avocata a ridicat din sprânceană.
— Vreau să înțeleagă el.
Să înțeleagă. Ăsta era cuvântul-cheie. Nu răzbunare, nu pedeapsă, nu umilire. Să-i ajungă la el, cu adevărat, ce a făcut.
Andreea se gândea la asta în fiecare seară, stând lângă geamul din bucătărie, în timp ce fierbea ceainicul. Dincolo de geam, parcarea, castanii fără frunze, un felinar care clipea intermitent. Turna ceai într-o cană albă, ciobită la margine, și bea fierbinte, pentru că nu suporta să aștepte să se răcească.
Trebuia să-i arate imaginea. Nu să-i povestească, nu să-i explice, nu să facă scandal. Să-i arate. Astfel încât să se vadă pe sine din exterior, iar asta să doară mai tare decât orice țipăt. Și Cristinei la fel. Poate chiar mai important pentru ea. Pentru că Bogdan, oricât de josnic ar fi fost, nu-i promisese Cristinei nimic. Îi promisese Andreei să fie soț, și promisiunea a rupt-o. Dar prietena promisese să fie prietenă. Douăzeci de ani. Copii, boli, telefoane de noapte, bani împrumutați, sărbători petrecute împreună.
Andreea a început cu lucruri mici. A încetat să-i mai povestească Cristinei detalii din viața ei. Nu brusc, nu ostentativ. Pur și simplu a început să răspundă mai scurt. "Ce mai faci?" "Bine." "Ce mai face Bogdan?" "Lucrează."
Cristina la început n-a observat. Sau s-a prefăcut că nu observă.
Apoi Andreea a sunat-o pe verișoara ei, Simona, care locuia la Cluj-Napoca, lucra în imobiliare și avea o voce care făcea oamenii să stea drepți fără să vrea. Un metru cincizeci și șase, dar părea de doi metri.
— Simona, am nevoie de ajutor.
— Zi.
— Vreau să organizez o cină. Genul de cină după care toată lumea înțelege cine e cine.
Simona a tăcut puțin.
— E despre soțul tău?
— Și despre prietena mea.
— Amândoi la aceeași masă?
— Exact.
— Andreea, ești sigură?
— Absolut.
Pauza a fost lungă. Andreea a auzit-o pe Simona aprinzând o țigară.
— Bine. Spune-mi planul.
Planul era simplu. Andreea îi invita pe toți la ziua ei de naștere. Treizeci și șapte de ani, cifră nerotundă, ocazie fără presiune, dar Bogdan n-avea de ce să se mire — îi plăcea mereu să adune lumea, o știa asta despre ea de doisprezece ani.
Lista: Bogdan, Cristina, Simona (venea special de la Cluj), doamna Georgeta cu soțul, vecina Mirela de la etajul de deasupra și doi colegi de-ai lui Bogdan cu care se împrietenise. Nouă persoane la masă. Suficient să fie public. Nu atât de mulți încât cineva să se piardă în mulțime.
Andreea a gătit două zile. Sarmale, salată boeuf, friptură de pui, cozonac cu nucă după rețeta bunicii. Apartamentul mirosea a usturoi și scorțișoară deopotrivă. Bogdan a ajutat: a mutat masa, a adus scaune de pe balcon, s-a dus după băuturi. Era vesel, atent. Chiar i-a cumpărat cadou din timp: cercei, argint cu turcoaz. Frumoși. Ea i-a pus. S-a privit în oglindă. O femeie cu părul șaten, prins în coadă, pistrui pe obraji, o cută subțire între sprâncene, pe care n-o avea acum două luni.
Cristina a venit cu o sticlă de prosecco și un tort. Ca de obicei. A îmbrățișat-o pe Andreea, a spus: "La mulți ani, draga mea." Buzele erau date cu un ruj mai aprins decât de obicei. Și parfumul altul — nu cel floral obișnuit, ci unul mai intens, cu note de lemn de santal. Andreea cunoștea parfumul ăla. Îl văzuse pe raftul de la parfumerie, cutie neagră cu auriu, două sute optzeci de lei. Bogdan o întrebase acum o lună: "Crezi că e un cadou bun?" Ea crezuse atunci că era pentru o colegă. Acum înțelesese.
— Intră, a spus Andreea și a zâmbit. Cu adevărat. Pentru că totul mergea conform planului.
Cina a început calm. Lumea mânca, bea, vorbea. Doamna Georgeta povestea despre nepotul ei care intrase la clasa pregătitoare și deja ura matematica. Mirela se plângea de administrația blocului. Colegii lui Bogdan discutau despre un contract nou pe un mall.
Bogdan stătea vizavi de Cristina. Între ei, doamna Georgeta, ca un tampon. Dar Andreea vedea. Cum el evita s-o privească pe Cristina. Prea evident evita. Își ferea privirea prea atent când ea vorbea. Iar Cristina la fel: se adresa tuturor, în afară de el, râdea puțin mai tare decât trebuia, își dădea părul după ureche la fiecare câteva secunde.
Simona stătea lângă Andreea. Bea apă minerală, mânca salată și observa. Avea obiceiul să strângă puțin din ochi când studia pe cineva. Ca o pisică.
După friptură, Andreea s-a ridicat.
— Vreau să spun un toast.
Toată lumea a tăcut. Bogdan i-a zâmbit. Deschis, cald. Zâmbetul acela obișnuit, care odată îi topea ceva înăuntru. Acum nu.
— Am treizeci și șapte de ani. Nu e o cifră rotundă. Dar vreau să mulțumesc oamenilor de lângă mine. Nu pentru cadouri. Pentru onestitate.
A privit pe rând în jurul mesei.
— Mirela, tu spui mereu adevărul. Chiar și când nu ți-l cere nimeni. Mulțumesc.
Mirela a pufnit și a ridicat paharul.
— Doamnă Georgeta, dumneavoastră știți despre mine mai mult decât știu eu însămi. Și n-ați folosit niciodată nimic.
Doamna Georgeta a dat din cap, ușor roșie.
— Simona. Ai venit de la Cluj pentru o zi de naștere fără cifră rotundă. Asta valorează mult.
Simona a ridicat, tăcută, paharul cu apă.
Pauză.
— Bogdan.
El s-a uitat la ea.
— Mi-ai dăruit niște cercei. Frumoși. Mulțumesc.
El a dat din cap.
— Și i-ai dăruit prietenei mele un parfum. Cu lemn de santal. De două sute optzeci de lei. Îți amintești, m-ai întrebat părerea?
Tăcerea a fost atât de deplină încât se auzea ceasul de perete ticăind — ceasul care rămânea în urmă cu cincisprezece minute și pe care nimeni nu se ostenea să-l potrivească.
Cristina s-a albit. Nu doar palidă — albă complet, de parcă sângele îi părăsise fața dintr-o dată, și i s-au văzut toți pistruii, mărunți, care de obicei treceau neobservați.
Bogdan nu s-a mișcat. Furculița în mâna dreaptă, o bucată de friptură pe ea. N-a mai dus-o la gură.
— Nu fac scandal, a continuat Andreea. Vocea era calmă. Repetase de trei zile la geamul acela din bucătărie și știa fiecare cuvânt. Vreau doar ca toți cei de la masa asta să știe adevărul. Pentru că m-am săturat să-l știu singură.
S-a așezat. Nimeni n-a spus nimic. A numărat opt secunde.
Apoi doamna Georgeta a spus foarte încet:
— Ei, cine mai vrea cozonac?
Tot ce a urmat s-a petrecut repede și, în același timp, cu încetinitorul.
Cristina s-a ridicat de la masă fără să spună un cuvânt. Și-a luat geanta, și-a pus haina și a plecat. Ușa s-a închis moale, fără trântit. Asta a fost mai rău decât un trântit.
Bogdan a rămas pe scaun. A pus furculița jos. Friptura a rămas pe farfurie.
Oaspeții au început să plece. Repede, dar nu în grabă. Mirela i-a strâns mâna Andreei la despărțire și a spus:
— Puternic.
Doamna Georgeta a îmbrățișat-o fără cuvinte. Colegii lui Bogdan au plecat fără să-și ia rămas bun de la el. Doar de la ea.
Simona a rămas. A spălat vasele cât Andreea stătea la masa goală. Firimituri de cozonac, o pată de vin roșu pe fața de masă, miros de usturoi și scorțișoară. Totul la fel. Totul altfel.
— Cum ești? a întrebat Simona, fără să se întoarcă de la chiuvetă.
— Nu știu.
— E normal.
Bogdan a apărut în bucătărie peste o oră. Copiii dormeau. Stătea în cadrul ușii și părea mai mic decât de obicei. Un metru optzeci și șase, dar acum părea de cel mult un metru șaptezeci.
— Andreea.
— Da.
— De ce ai făcut asta?
— Cum altfel?
El și-a frecat fața cu mâinile. Barba nerasă scârțâia sub palme.
— Nu așa. Nu de față cu lumea.
— De față cu cine altcineva? Cu mine, două luni ai făcut pe nevinovatul. Cu Cristina, ai făcut pe burlacul. Cu copiii, ai făcut pe tatăl bun. N-a mai rămas nimeni în fața căruia să nu te prefaci.
S-a așezat. Scaunul a scârțâit.
— A fost de două ori, a spus el.
— De trei ori. Eu ți-am văzut mașina de două ori. Și Simona a verificat o dată. Miercuri.
S-a uitat spre Simona. Ea ștergea o farfurie cu un prosop și nu s-a întors.
— Simona, ce naiba.
— Chiar vrei să dai vina acum? a întrebat Simona. Vocea era la fel de blândă ca a doamnei Georgeta, dar te făcea să vrei să te ridici și să pleci. Chiar vrei?
El a tăcut.
Noaptea a trecut fără somn. Andreea a rămas în dormitor, Bogdan pe canapeaua din sufragerie. Simona a plecat la un hotel. Pe la ora trei dimineața Andreea s-a ridicat, s-a dus la bucătărie, și-a turnat apă. A stat la geam și s-a uitat la parcare. Duster-ul gri era parcat pe locul lui obișnuit. Felinarul clipea.
Nu se gândea la el. Nici la Cristina. La ea însăși. La faptul că poți trăi doisprezece ani lângă cineva, să-i cunoști obiceiurile, mirosurile, intonațiile, și să nu știi nimic. La faptul că încrederea nu se sparge dintr-o dată. Se usucă, ca nucul aceia de la mama, din curte: pe dinafară scoarță, frunze, fructe, iar înăuntru putregai. La faptul că mâine copiii se vor trezi și vor merge la școală. Matei o să ceară bani de masă la cantină. Ilinca o să uite ceva la ghiozdan. Iar viața o să continue să se învârtă, ca o mașină de spălat pe care n-are cine s-o oprească.
Apa din pahar era călduță. A vărsat-o în chiuvetă.
Dimineața, Bogdan a plecat mai devreme decât s-au trezit copiii. A lăsat un bilet lipit pe frigider: "Vorbim diseară." Andreea a luat biletul, l-a împăturit în patru și l-a pus în buzunarul halatului.
Seara a venit acasă la șapte. Cu flori. Trandafiri roșii, doisprezece bucăți, în celofan cu fundă. Ea i-a pus în vază, pe pervazul din bucătărie. Apa era rece, tulpinile scârțâiau ușor de sticlă.
— Trebuie să vorbim, a spus el.
— Vorbește.
S-a așezat la masă. Ea a rămas în picioare lângă chiuvetă.
— A fost o greșeală. O prostie. Nu știu cum să-ți explic.
— Nici nu trebuie.
— Andreea, nu vreau să…
— Ce? Să plec? Sau să aflu?
El a tăcut. Iar tăcerea asta i-a spus mai mult decât orice cuvânt. Nu-i era frică de ce a făcut. Îi era frică de faptul că a fost prins.
— Nu plec, a spus Andreea. Nu deocamdată. Avem copii. Avem credit la bancă. Și n-o să le stric viața pentru o prostie de-a ta.
— Nu-i o prostie.
— Pentru mine e o prostie. Pentru că tu ai transformat-o în prostie.
El a ridicat privirea spre ea. Ceva ce nu mai văzuse înainte. Nu regret. Confuzie. Nu înțelegea ce se întâmplă. Se aștepta la țipete, scandal, lacrimi, valize făcute. A primit o femeie liniștită lângă chiuvetă, care îi spune că e o prostie.
Cu Cristina, Andreea n-a mai vorbit trei săptămâni după petrecere. Apoi Cristina a sunat singură. Vocea îi tremura. Vorbea repede, înghițind terminațiile, cum făcea mereu când era agitată.
— Andreea, ascultă-mă. Știu că tu… Înțeleg. Dar lasă-mă să spun.
— Spune.
— E vina mea. A venit să repare țeava, și…
— Cristina. Țeava.
— Da. Curgea. L-am rugat.
— Țeava curgea de o lună. Se repară în patruzeci de minute. El venea de trei ore.
Tăcere.
— N-o să te acuz, a spus Andreea. Degetele strângeau telefonul atât de tare că i s-au albit încheieturile, dar vocea n-a tremurat. Ești adultă. El e adult. Amândoi ați ales. Dar și eu aleg ceva. Alegerea mea e: nu mai suntem prietene.
— Andreea.
— Stai. Nu țip. Nu mă răzbun. Nu spun la toată lumea, deși aș putea. Pur și simplu nu mai vreau să te cunosc. Nu pentru că te urăsc. Pentru că nu te mai pot respecta.
Cristina a început să plângă. Andreea o auzea suspinând, încercând să spună ceva, dar cuvintele se opreau.
— La revedere, a spus Andreea și a închis.
A stat multă vreme la geam după aceea. Ceaiul fiert de mult se răcise. Trandafirii de pe pervaz începuseră să se deschidă: petalele se desfăceau, două deja se uscaseră pe margini.
A trecut o lună. Bogdan s-a schimbat. Nu mai bine, nu mai rău. Altfel. Venea la timp. Nu mai mesteca gumă. Nu mai întorcea telefonul cu ecranul în jos. A început să vorbească cu copiii la cină, ceva ce nu mai făcuse de vreo doi ani — îl întreba pe Matei de antrenamente, pe Ilinca de desen.
Andreea observa. Nu avea încredere. Observa.
Într-o seară el a spus:
— Am fost la un psiholog.
— De ce?
— Să înțeleg.
— Ce anume?
— De ce am făcut ce am făcut.
— Și?
— A spus că mă plictiseam. Că îmi căutam ceva nou. Că nu era despre Cristina. Era despre mine.
Andreea a sorbit din ceai.
— Și ai plătit pentru asta două sute de lei ședința.
— Trei sute.
— Trei sute de lei ca să ți se spună că ești egoist.
— Cam așa.
Aproape a zâmbit. Aproape. Colțurile buzelor s-au mișcat și au rămas pe loc.
— Poți să nu mă crezi, a spus el. Înțeleg. Dar încerc.
— Văd.
— Înseamnă ceva asta?
— Înseamnă că văd.
A dat din cap. S-a ridicat, și-a spălat ceașca, a pus-o în dulap. S-a dus în cameră. Andreea a rămas în bucătărie. Cana albă ciobită, aburul de la ceai, geamul cu parcarea și castanii. Felinarul ardea uniform acum — îl reparaseră, în sfârșit.
Simona suna la fiecare patru zile. Scurt, la subiect.
— Cum e?
— Trăiesc.
— El?
— Se străduiește. Sau se preface.
— Și tu?
— Aștept. Nici eu nu știu ce.
— E normal, Andreea.
— Mi-ai mai zis.
— Și-o să-ți mai zic.
Andreea închidea și mergea la copii. Verifica temele, călca uniforma, îi împletea Ilincăi codița pentru dimineață. Mișcări obișnuite, mâini obișnuite, șuvițe obișnuite printre degete.
Într-o seară Matei a întrebat:
— Mamă, de ce nu mai vine tanti Cristina?
Andreea a înghețat. Peria în mână, capul Ilincăi în față, păr blond cu miros de șampon de copii.
— Ne-am certat.
— De ce?
— Din lucruri de adulți.
— E vina lui tata?
S-a uitat la fiul ei. Treisprezece ani, ochii căprui ai lui Bogdan, gropița ei în bărbie. Vedea tot. Copiii văd întotdeauna tot.
— Vina e a amândurora, a spus ea. Și a tatei, și a tanti Cristinei. Dar eu și tata rezolvăm asta. Împreună.
— Nu divorțați?
— Nu.
"Nu"-ul ăsta a sunat mai sigur decât se simțea ea. Dar Matei a dat din cap și a plecat la el în cameră. A auzit ușa închizându-se, apoi muzică prin căști, înfundată.
Ilinca, care stătuse tot timpul asta tăcută, și-a ridicat capul.
— Mamă, mi-ai făcut coada frumos.
— Mulțumesc, comoara mea.
— Mamă.
— Da?
— Ești tristă?
Andreea s-a lăsat pe vine în fața fiicei. S-a uitat în ochii ei căprui, în care se reflecta lumina veiozei.
— Puțin. Dar o să treacă.
Ilinca a îmbrățișat-o de gât. Brațe subțiri, miros de șampon, respirație caldă pe gât. Andreea a închis ochii.
De Crăciun au fost patru la masă. Fără musafiri, fără sarmale multe pentru zece persoane, fără prosecco de la Cristina. Bogdan a cumpărat un brad adevărat. Matei a ajutat la împodobit, Ilinca a atârnat steaua, cocoțată pe un scăunel. Apartamentul mirosea a rășină și portocale.
Andreea stătea în pragul bucătăriei și îi privea. Bogdan îndrepta un șirag de beculețe, Matei îi întindea globurile, Ilinca dădea comenzi. O familie obișnuită. O seară obișnuită. Un brad obișnuit.
Doar că acum știa prețul acestei obișnuințe.
Bogdan s-a întors, i-a prins privirea. A zâmbit. Nu zâmbetul de dinainte, ușor și fără griji. Altul. În el era ceva vinovat, și implorator, și ceva pentru care nu găsea cuvântul potrivit.
Ea nu i-a zâmbit înapoi. Dar nici nu s-a întors. Era mai onest decât un zâmbet.
În ianuarie, Andreea a scos din buzunarul halatului biletul acela împăturit în patru, din dimineața de după petrecere. "Vorbim diseară." Scrisul lui: litere mari, înclinate spre stânga, litera "g" semăna cu o cifră opt.
L-a desfăcut, l-a netezit cu palma pe masă. S-a uitat la el. Apoi l-a rupt. În patru bucăți, apoi în alte patru. Bucățile mici de hârtie au căzut la coșul de gunoi, peste cojile de cartofi și un plic de ceai.
A intrat în baie. Pe chiuvetă erau săpunul și periile de dinți în pahar — două de adulți, două de copii. Aparatul lui de ras pe raft. Crema ei. Totul la locul lui. Totul ca întotdeauna.
A dat drumul la apă, s-a spălat pe față cu apă rece și s-a privit în oglindă. O femeie de treizeci și șapte de ani, păr șaten, pistrui, o cută subțire între sprâncene. Cerceii cu turcoaz nu și-i scosese. Frumoși.
Din cameră se auzeau râsul Ilincăi și bombănitul lui Matei. Bogdan le spunea ceva și amândoi râdeau.
Andreea a închis robinetul. S-a șters pe față cu prosopul. L-a atârnat drept, pe bară. S-a dus la ei.
Nu pentru că a iertat. Nu pentru că a uitat. Pentru că asta era viața ei, copiii ei, casa ei cu tapetul ales împreună, cu creditul plătit împreună, cu ceasul de pe noptieră care rămânea mereu în urmă. Și nu avea de gând să plece din propria viață.
Trandafirii de pe pervazul bucătăriei stăteau deja de trei săptămâni. Petalele se uscaseră pe margini, dar tot nu-i aruncase. Ceva în felul ăsta treptat de a se veșteji i se părea cinstit.
