Am auzit povești de un milion de ori în copilărie că locuiam în propriul nostru apartament datorită părinților mamei mele, deși nu era adevărat. Da, ei au ajutat să facă prima renovare acolo, dar apartamentul în sine i-a aparținut tatălui meu de la bunica lui. Deci, de fapt, apartamentul îi aparținea tatei și era înregistrat pe numele său.
De-a lungul anilor, fusese deja redecorat de mai multe ori – chiar și camera mea de copil fusese înlocuită de două ori cu mobilă și tapet nou, așa că oricum nu mai rămăsese nimic din reparațiile făcute de părinții mamei mele. Dar mama încă încerca să se agațe de asta când, după ce am împlinit optsprezece ani, tata mi-a spus că deja îmi cedase apartamentul. Era un astfel de cadou din partea lui și o investiție în viitor, pentru că într-o zi voi avea o soție și un copil, iar atunci apartamentul părinților mei va deveni apartamentul familiei mele.
Această veste a fost începutul unei dispute între părinții mei. Mama mea avea încredere deplină în mine, dar era clar că nu dorea să aduc prea curând o fată și, Doamne ferește, un copil în apartamentul nostru cu două camere. Avea doar patruzeci de ani, avea și el nevoie de un loc unde să locuiască, iar tata, fără să mă consulte, rescrisese apartamentul.
Nu aveam de gând să mă căsătoresc prea curând, cu atât mai puțin să-mi evacuez părinții, dar discuția despre apartament a mamei mele bubuia și devenea isterică. Când tata mi-a spus că eram copilul lor și că erau obligați să-mi ofere un loc de locuit în viitor, mama a găsit o mie de scuze. Împărțirea apartamentului pe care îl împărțeau i-a dus pe părinții mei la divorț după douăzeci de ani de căsnicie. Din cauza mea și a casei în care au fost nevoiți să locuiască ani de zile…