Sunt genul de persoană care ia totul la inimă. Sunt adesea nervos și încerc să evit stresul în viața mea, mai degrabă decât să îl creez. De aceea căutam o relație confortabilă în care să domnească onestitatea și înțelegerea reciprocă, încrederea, desigur, de asemenea.
Monica a fost fata perfectă pentru mine – calmă, familiară, confortabilă, dar combativă. Ea a fost cea care a rezolvat cele mai multe probleme din cuplul nostru și a luat inițiativa mai des. Și ea a fost cea care s-a oferit prima dată să mă prezinte părinților ei. În săptămâna care a precedat întâlnirea, tot ce am auzit de la ea au fost încurajări de genul: “Cu siguranță o să te placă!”.
Asta nu mi-a dat prea multă încredere, iar privirile nefericite de pe fețele tatălui și mamei ei nu făceau decât să înrăutățească lucrurile. Părinții ei se comportau atât de evident, încercând să arate că nu voiau să mă vadă… Mama ei a aruncat cu furculița atât de tare în farfuria mea, încât aceasta s-a crăpat. Mai mult, l-am auzit pe tatăl ei spunând după cină ce tip nepotrivit eram și cum nu mă voi compara niciodată cu vreun Filip în viața mea, pentru că eram un “laș care tremura”. Se pare că au observat că eram foarte nervos.
Acest tip de comunicare nu se încadrează deloc în limitele confortului. Mă simt de prisos, în ciuda asigurărilor Monicăi că totul a decurs destul de bine. Știu că părinților ei nu le-a plăcut. Acum mă gândesc tot timpul la asta și asta mă împiedică să mă concentrez pe relația mea cu fata.
Poate că nu am nevoie de ea. Îmi place Monica, dar nu atât de mult încât să-mi pierd capul din cauza ei și să fiu gata să intru în război cu părinții ei. Știu că este imposibil ca toată lumea să mă placă, dar de aceea este atât de important pentru mine ca jumătatea mea semnificativă și familia ei să mă trateze bine. Lumea este deja plină de oameni care vor urî fără motiv, iar socrii mei trebuie să mă susțină.