Vara mergeam adesea din satul nostru la bunica mea. Ea locuia la doar șapte kilometri distanță și puteam ajunge la ea foarte repede cu bicicleta. Drumul era accidentat și nu întotdeauna era necesar să merg pe asfalt, așa că îmi plăcea să mă gândesc la astfel de călătorii ca la o adevărată călătorie – în dreapta era un lan de grâu, în stânga era un râu, în depărtare se vedeau capete de floarea-soarelui… Trebuia să merg pe bolovanii de acolo, să mă plimb pe jos prin nisip, ca pe plaje, iar undeva trebuia să trec un pod îngust de lemn și să nu cad în apă.
Iarna, bineînțeles, era imposibil să ajungi la bunica mea cu bicicleta, iar eu și tata mergeam la ea cu mașina, până când, la sfârșitul lui decembrie, o adevărată furtună de zăpadă s-a abătut asupra satelor noastre. Seara a stropit frumos pământul înghețat, iar dimineața căzuse deja mai mult decât până la genunchi. Părinții mei au fost nevoiți să curețe toată ziua cărarea de la casă până la poartă.
Eu eram fascinată de cantitatea de zăpadă care strălucea în lumină, dar tata era nervos din anumite motive.
– Mama nu se simțea bine noaptea trecută. Vremea urâtă și tensiunea ei arterială crescuse vertiginos, iar noi nu avusesem timp să îi luăm pastilele. Am tot amânat-o și am tot amânat-o…
Mama a insistat ca eu și tata să mergem cu mașina până la casa soacrei ei și să-i aducem medicamentele necesare, dar drumurile erau acoperite de zăpadă și mașina nu putea trece. Satul nu putea fi curățat decât de oamenii lor cu căruțele, și cine ar fi făcut asta când norii se adunau din nou pe cer și deja ningea?
Tata și cu mine a trebuit să ne punem niște haine călduroase, să luăm un rucsac și o sanie, în caz că aș fi obosit și nu i-ar fi fost greu tatălui meu să mă care, și am pornit în “lunga noastră călătorie”.
A fost cea mai frumoasă călătorie din viața mea! Tata și cu mine am respirat din greu prin zăpadă, am jucat jocuri de cuvinte, am băut ceai dulce-acrișor dintr-un termos și am mâncat sandvișurile cu carne pe care mama ni le împachetase. Noi doi aveam obrajii roșii, pentru că gerul îi ciupise fără milă, și câte două perechi de mănuși fiecare.
Am ajuns la bunica spre seară. Ea nu ne aștepta deloc și se întreba cum de am reușit să mergem atât de mult pe jos în furtuna de zăpadă care se aduna.
– Am mers tot drumul ăsta pentru tine, m-am lăudat.
Bunica era la fel de entuziasmată de reumplerea pastilelor pe cât era de prezența noastră. După ce am contactat-o pe mama, am spus că vom rămâne la bunica peste noapte și apoi, toată noaptea, am mâncat plăcinte din sobă și ne-am întins pe această sobă, încălzindu-ne membrele înghețate. M-am uitat la tavanul cojit și m-am gândit că nu va fi niciodată o iarnă mai bună decât aceasta.