Am fost un copil întârziat, pentru că mama și tata nu au putut avea un copil pentru o perioadă lungă de timp. A trebuit să treacă printr-o groază de terapie și să găsească modalități de a mă aduce pe lume. Nu-mi permit niciodată să uit asta, dar în același timp nu-mi place când părinții mei îmi dau peste nas în timpul certurilor, amintindu-mi de ceea ce i-am costat.
Obișnuiam să aud cuvinte și expresii dure doar în timpul certurilor sau când eram certată pentru ceva. Credeam că voi putea evita acest lucru când voi fi mai mare, dar chiar și atunci când nu mai ești un copil, părinții tăi încă te consideră mentorii și instructorii lor. Tatăl meu a dus acest lucru la un nou nivel de când a împlinit patruzeci și șase de ani.
Eram încă în liceu, nu aveam unde să mă duc, așa că a trebuit să-i suport toanele și sfaturile și încercările inutile de a mă educa. Se grăbea de la “fiica mea dragă” la “ne-ai distrus întreaga viață” de un milion de ori pe săptămână. Iar mama mea nu prea putea să mă apere, pentru că atunci el îi spunea tot felul de lucruri și ei.
Am plănuit să locuiesc cu părinții mei pentru o perioadă lungă de timp – cel puțin patru ani de universitate -, dar sunt abia în al doilea an și vreau să plec cât mai curând posibil. Tata va găsi mereu un motiv să fie nemulțumit de mine și să se plângă de toți cei din jurul meu, iar asta îmi scade stima de sine și starea de spirit. Dacă el are unele probleme, nu înseamnă că oamenii din jurul lui sunt de vină.
Nu știu dacă va dispărea cu timpul, dar de îndată ce voi găsi un loc de muncă part-time, mă voi muta oriunde, doar ca să nu mă simt ca o povară în preajma tatălui meu.