În fiecare an îmi vine din ce în ce mai puțin să îmi sărbătoresc și eu o zi de naștere. La un moment dat îți dai seama că nu mai crești, ci îmbătrânești și că e o cheltuială inutilă să aduni invitați. Pe măsură ce îmbătrânesc, devin mai puțin sociabilă, iar de ziua mea de naștere am nevoie doar de un telefon de la părinți să îmi spună la mulți ani, un buchet de flori de la soțul meu și felicitări desenate de fiicele mele. Cu tatăl meu, însă, este invers.
Are șaizeci și șapte de ani, pe cale să împlinească șaizeci și opt, dar se pare că nu vrea să își sărbătorească ziua de naștere așa cum a făcut-o în ultimii douăzeci de ani – cu familia sa. Are prieteni în cartier, cu care nu-l deranjează să iasă la un pahar de băutură și să vorbească despre lucrurile lui, dar refuză să-și aducă acasă copiii și nepoții. La început, singura lui cerere era de cadouri, de parcă ar fi vrut asta sau aia, sau să dea toți banii. Ăsta era planul nostru, dar știu că verișoara mea nu trăiește foarte bine, așa că rareori poate oferi ceva sensibil sau aceiași bani, iar aici tata a pus-o într-o situație jenantă, cerând aproape nerealist.
Chiar și cu faptul că unii mai renunță și că vor fi mai puțini invitați la masă, tata și-a dorit să lăsăm nepoții acasă, fie cu dădacă, fie ei înșiși, pentru că el e bătrân, îl doare capul, nu vrea să asculte gălăgie și clamare. Și faptul că oricum abia își vede nepoții, nu-i pasă.
Reticența soțului meu de a-i vedea pe copiii noștri l-a durut foarte tare. Nu mai vrea să meargă el însuși, iar eu înclin să cred că angajarea cuiva de dragul unei nopți de tort este foarte incomodă.
Poate că este o idee prostească, dar dacă tata pur și simplu nu vrea să ne vadă pe toți și de aceea inventează lucruri? Dacă nu sunt invitați, o va părăsi pe mama și va fugi undeva cu prietenii lui, iar noi îl împovărăm de propria lui sărbătoare.