Casa începe de la respect
Când Alina a descuiat ușa apartamentului, primul lucru pe care l-a observat a fost spațiul gol de lângă perete. Cu doar câteva ore înainte, acolo erau așezate, una peste alta, cutiile cu parchetul pe care îl cumpărase după aproape patru luni de economii. Își scosese pantofii fără să privească în jur, convinsă că a doua zi urma să înceapă, în sfârșit, renovarea sufrageriei.
A rămas nemișcată în hol și a clipit de câteva ori, de parcă lipsa cutiilor ar fi fost doar o iluzie.
Bogdan ieși din bucătărie, își puse telefonul în buzunar și spuse cu o naturalețe care o lovi mai tare decât vestea în sine:
— I-am dus mamei parchetul. La ea era mai urgent.
Alina întoarse încet capul spre el.
— Cum adică… i l-ai dus?
— Nu te enerva înainte să mă asculți. La mama vin rudele duminică. Vor să renoveze camera mare înainte de aniversarea lui tata.
Femeia își lăsă geanta jos fără zgomot.
— Și ai hotărât că podeaua din casa noastră poate să mai aștepte.
Bogdan ridică din umeri.
— O să cumpărăm altul.
— Nu există „altul”. Colecția asta s-a scos din producție.
El oftă.
— Tot parchet rămâne.
Alina zâmbi scurt, însă zâmbetul acela nu avea nimic cald.
— Pentru tine, probabil. Pentru mine înseamnă toate diminețile în care am plecat mai devreme la serviciu ca să iau ore suplimentare. Înseamnă toate weekendurile în care n-am ieșit nicăieri ca să pun bani deoparte. Înseamnă fiecare leu pe care am ales să nu-l cheltuiesc.
Bogdan evită să o privească.
— Mama chiar avea nevoie.
— Eu n-aveam?
Holul era încă plin de urmele pregătirilor pentru renovare. Plintele fuseseră scoase, mobilierul mutat în mijlocul camerei, iar covorul rulat și sprijinit de perete. Tot apartamentul părea suspendat între vechi și nou.
Alina se uită la încăperea aceea răvășită și simți că nu lipsise doar parchetul.
Lipsea respectul.
Cu o săptămână înainte mersese prin cinci magazine. Vânzătorii îi arătaseră zeci de modele, însă niciunul nu îi plăcuse. Ori erau prea închise la culoare, ori prea lucioase.
Abia într-un showroom mic din centrul orașului găsise exact ceea ce căuta.
Scânduri late, într-o nuanță caldă de stejar, fără luciu exagerat, cu o textură care părea lemn adevărat.
— E ultimul lot, îi spusese consultantul. Dacă îl doriți, trebuie cumpărat complet. Nu vom mai primi.
A ieșit atunci din magazin cu emoția unui copil.
Acasă îi arătase lui Bogdan mostrele.
— Îți place?
El ridicase privirea doar pentru câteva secunde.
— Dacă ție îți place…
Atunci îi fusese suficient.
Acum își amintea că nici măcar nu se apropiase să le privească mai atent.
— Ai întrebat măcar înainte să le iei? întrebă ea.
— Nu credeam că trebuie.
— Nu?
— Suntem familie.
— Interesant.
Alina făcu doi pași spre el.
— Când am plătit parchetul, eram doar eu. Acum, când trebuie dăruit, dintr-odată e „al familiei”.
Bogdan își trecu palma prin păr.
— Nu transforma totul într-un proces.
— Tu l-ai început fără mine.
Telefonul lui vibră.
Pe ecran apărea „Mama”.
Răspunse imediat.
— Da, mamă…
Vocea Mariei se auzea atât de tare, încât Alina distingea aproape fiecare cuvânt.
— A ajuns meșterul. Spune că trebuie desfăcute toate cutiile. Ai lăsat acasă vreuna?
Bogdan privi instinctiv spre debara.
Alina simți cum inima îi bate mai tare.
În spatele ușii se afla o singură cutie, păstrată separat. O cumpărase în plus pentru eventualele pierderi la montaj.
Bogdan o observă în aceeași clipă.
— Da… a rămas una.
Din telefon veni imediat răspunsul.
— Adu-o repede. Nu putem risca să nu ajungă.
Alina făcu un pas înainte și se opri exact în fața ușii de la debara.
— Cutia aceea rămâne aici.
La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere scurtă.
Apoi Maria vorbi pe un ton calm, dar tăios.
— Alina, chiar pentru o cutie faci atâta scandal?
— Nu pentru cutie.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că nimeni nu are dreptul să decidă în locul meu ce pleacă din casa mea.
— Vai, mamă… parcă nici nu sunteți căsătoriți. Soțul a vrut să-și ajute părinții.
— Cu lucrurile mele.
— Totul este comun între soț și soție.
Alina își mușcă ușor buza.
Știa că aceasta era replica preferată a soacrei. Tot ce îi convenea devenea, dintr-odată, „al tuturor”.
— Atunci de ce nu m-a întrebat și pe mine „familia”?
Maria oftă zgomotos.
— Tu întotdeauna complici lucrurile.
— Nu. Eu doar nu mai accept să fie simplu doar pentru ceilalți.
În acel moment sună interfonul.
Meșterul sosise pentru renovarea apartamentului lor.
Alina deschise ușa.
Bărbatul privi spre camera goală, apoi spre podeaua dezvelită.
— Bună dimineața. Unde sunt pachetele cu parchetul?
Alina întoarse încet capul spre Bogdan.
— Cred că soțul meu vă poate explica mai bine.
Bogdan rămase nemișcat.
În apartament se așternu o liniște atât de apăsătoare, încât până și vocea Mariei, care continua să se audă din telefon, părea dintr-o dată foarte departe.
Bogdan deschise gura de câteva ori, însă niciun cuvânt nu ieșea. Pentru prima dată de când se căsătoriseră, simțea că nu mai poate ascunde o decizie greșită în spatele unor explicații despre familie, obligații sau bunăvoință.
Meșterul își lăsă geanta lângă ușă și privi când la unul, când la celălalt.
— Începem sau nu?
Alina îi răspunse înaintea soțului.
— Materialele nu mai sunt aici. Au fost duse în altă parte fără acordul meu.
Bărbatul încruntă ușor sprâncenele.
— Înțeleg. Atunci lucrarea nu poate începe. Dar ziua aceasta era rezervată pentru dumneavoastră și trebuie achitată deplasarea.
Bogdan ridică imediat tonul.
— Pentru ce să plătim? Doar n-ați lucrat.
Meșterul nu se clinti.
— Eu am venit la muncă. Dacă nu există materiale, nu este problema mea. Astăzi nu mai pot merge la alt client.
Alina deschise sertarul comodei și scoase plicul în care păstra banii pentru renovare. Numără suma fără grabă și o întinse meșterului.
Bogdan o privi uluit.
— Puteai să nu plătești.
— Nu. Eu îmi respect înțelegerile, chiar și atunci când alții nu le respectă pe ale mele.
Meșterul îi mulțumi și se pregăti să plece.
În clipa aceea, telefonul lui Bogdan vibră din nou.
Maria.
De data aceasta răspunse fără difuzor, dar vocea femeii era atât de puternică, încât se auzea și de la câțiva pași.
— Ce faci? Ai pornit?
Bogdan închise ochii pentru o clipă.
— Nu încă.
— Grăbește-te. Meșterul spune că pachetele nu ajung. Trebuie adus și ultimul.
Bogdan ridică privirea spre debara, unde se afla cutia păstrată de Alina.
— Mamă…
— Adu-o imediat.
Alina nu spuse nimic.
Doar rămase în fața ușii.
Maria continuă:
— Ce tot durează? Nu-mi spune că iar face Alina scandal.
Bogdan inspiră adânc.
— Mamă… cutia rămâne aici.
În receptor se făcu liniște.
— Cum adică?
— Pentru că este a Alinei.
— Dar celelalte?
— Tot ale ei au fost.
Vocea Mariei deveni rece.
— Eu te-am crescut. Pentru mine nu poți face un singur lucru?
Bogdan își trecu palma peste frunte.
Ani întregi răspunsese automat la astfel de fraze. De fiecare dată cedase fără să-și dea seama că altcineva plătea prețul.
Acum, privind spre soția lui, văzu pentru prima dată nu furia, ci oboseala.
Oboseala unui om care renunțase de prea multe ori.
— Pot să fac multe pentru tine, mamă, spuse încet. Dar nu luând ceea ce nu este al meu.
— Ea te-a întors împotriva mea.
— Nu. Eu am înțeles prea târziu ce am făcut.
Maria închise fără să mai spună nimic.
Apartamentul rămase cufundat într-o liniște apăsătoare.
Bogdan își puse telefonul în buzunar și se apropie de Alina.
— Ai dreptate.
Ea nu răspunse.
— Mă duc acum după pachete.
— Dacă mai sunt.
Vorbele acestea îl loviră mai tare decât orice reproș.
Peste o oră se întoarse.
Transpirația îi curgea pe frunte, iar hainele îi erau pline de praf.
Coborî din mașină cu primele cutii în brațe.
Apoi urcă din nou.
Și iar.
Până când toate pachetele rămase nefolosite ajunseră înapoi în apartament.
Lipseau două.
Fuseseră deja montate în casa părinților.
Bogdan lăsă ultima cutie lângă perete și rămase tăcut.
— Atât am putut salva.
Alina se uită la ele fără să spună nimic.
După câteva minute, el rupse tăcerea.
— Am găsit aceeași firmă într-un depozit din alt oraș. Mai aveau exact două pachete din același lot.
Îi întinse telefonul.
Comanda era deja achitată.
— Ajung mâine dimineață.
Alina ridică încet privirea.
— Le-ai plătit tu?
— Da.
— Și meșterul?
— Îi plătesc și ziua pierdută.
Ea rămase tăcută.
Bogdan continuă:
— Nu încerc să cumpăr iertarea. Știu că nu merge așa. Dar vreau să repar ceea ce am stricat.
A doua zi materialele sosiră.
Meșterul reveni și începu montajul.
Bogdan nu mai stătu pe canapea cu telefonul în mână.
Mută mobilierul, aspiră praful, aduse apă și întinse fiecare pachet atunci când i se cerea.
— Pune-l aici, spuse meșterul.
— Așa?
— Da. Exact.
Spre prânz sună din nou Maria.
Bogdan privi ecranul câteva secunde.
Alina îl observă.
— Răspunde.
El acceptă apelul.
— Cum merge? întrebă mama.
Bogdan privi podeaua nouă care începea să prindă contur.
— Bine.
— Tatăl tău spune că modelul cumpărat acum nu e la fel de frumos.
Bogdan zâmbi pentru prima dată după multe zile.
— Probabil pentru că lucrurile frumoase trebuie cumpărate pentru casa ta, nu luate din casa altcuiva.
Maria nu mai găsi niciun răspuns.
După ce închise telefonul, Bogdan îl puse deoparte fără niciun regret.
Spre seară ultima placă fu montată.
Camera părea complet schimbată.
Lumina ferestrei cădea peste nuanța caldă a lemnului, iar încăperea, care ani întregi păruse rece și provizorie, devenise în sfârșit un loc în care îți doreai să rămâi.
Alina trecu încet cu palma peste noua podea.
Nu parchetul o emoționa.
Ci faptul că, pentru prima dată după mult timp, simțea că cineva îi respectase limitele.
Bogdan veni lângă ea.
— Pot să întreb ceva?
Ea îl privi.
— Întreabă.
El zâmbi ușor.
— Unde vrei să punem fotoliul?
Alina zâmbi și ea.
— Acolo unde vom hotărî… amândoi.
Era doar o întrebare simplă.
Dar după tot ce se întâmplase, valora mai mult decât toate cutiile de parchet din lume.