Casa de la marginea Brașovului

Mara a înțeles că ceva nu era în regulă în clipa în care a văzut, pe cuierul din hol, paltonul camel al cumnatei sale, deși nimeni nu-i spusese că urma să vină în vizită. Afară ploua mărunt peste Brașov, iar în apartament mirosea a cafea proaspătă și a scorțișoară, însă atmosfera din sufragerie era atât de apăsătoare, încât Mara și-a lăsat geanta pe consolă fără să-și scoată măcar pantofii.

Soțul ei, Radu, stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate, iar sora lui, Corina, răsfoia absent o revistă pe canapea, de parcă amândoi o așteptaseră pentru o ședință programată din timp. Mara îi privi pe rând și își aminti de toate serile din ultimul an în care Radu îi spusese că familia lui „nu cere niciodată nimic”, deși aproape fiecare lună adusese câte un împrumut, o factură achitată în grabă sau o problemă pe care, dintr-un motiv misterios, tot ea trebuia să o rezolve.

— În sfârșit ai ajuns, spuse Radu, fără să o întrebe cum îi fusese ziua. Trebuie să lămurim o chestiune înainte să faci vreo prostie cu casa de la Sânpetru.

Mara își scoase încet fularul ud și îl așeză pe calorifer, fiindcă tonul lui îi trezise o neliniște pe care nu voia să i-o arate. Casa de la Sânpetru fusese a bunicilor ei, apoi a mamei sale, iar după moartea acesteia rămăsese singurul loc pe care Mara nu reușise încă să-l golească de amintiri, deși hotărâse de câteva luni să îl vândă și să folosească banii pentru a-și deschide un mic atelier de ceramică.

— Ce anume trebuie să lămurim? întrebă ea.

Radu schimbă o privire scurtă cu sora lui, iar acel gest, aproape insesizabil, îi confirmă Marei că discuția fusese pregătită fără ea.

— Mama nu mai poate continua în garsoniera aceea, spuse el. Are scări, blocul e vechi, vecinii sunt gălăgioși, iar noi am decis că se va muta în casa ta.

Mara nu răspunse imediat, fiindcă formularea o izbise mai tare decât ideea în sine. Nu „ne-am gândit”, nu „am putea discuta”, nu „ce părere ai”, ci „am decis”, ca și cum ea ar fi fost ultima persoană care trebuia informată despre propria proprietate.

— Cine înseamnă „noi”? întrebă ea, așezându-se în fotoliul din fața lor.

Corina ridică ochii din revistă și zâmbi strâns.

— Noi, familia. Doar n-o să o lăsăm pe mama să îmbătrânească într-o cutie de treizeci de metri pătrați cât timp tu ai o casă goală cu trei camere și grădină.

— Casa nu este goală în sensul în care crezi tu, răspunse Mara. Și, înainte de orice, este a mea.

Radu oftă, iritat, ca și cum problema ar fi fost încăpățânarea ei, nu faptul că cineva îi repartizase deja bunul.

— Tocmai asta încerc să-ți explic, Mara, spuse el. Tu nici măcar nu locuiești acolo, iar mama are nevoie de spațiu, de aer și de liniște, așa că nu mai are rost să te gândești la vânzare.

Ea îl privi câteva secunde și își aminti de ziua în care semnase certificatul de moștenitor, cu mâinile tremurând, la două luni după ce își îngropase mama. Radu fusese lângă ea atunci și îi spusese că nu o va grăbi niciodată să ia o decizie, însă acum vorbea despre casă ca despre o cameră liberă într-un hotel al familiei lui.

— Și cine plătește impozitul, încălzirea, asigurarea și reparația instalației de apă, care trebuie schimbată până la iarnă? întrebă Mara.

Corina își strânse buzele.

— Mereu transformi totul în bani.

— Pentru că facturile se plătesc cu bani, nu cu intenții bune, răspunse Mara, iar vocea ei rămase calmă tocmai pentru că simțea cum furia începea să-i urce în piept.

Radu făcu doi pași prin cameră, apoi se opri lângă masă.

— Eu sunt soțul tău, nu un străin, iar mama mea este și familia ta. Într-o căsnicie normală nu numeri fiecare leu când cineva apropiat are nevoie de ajutor.

Mara ridică privirea spre el.

— Atunci spune-mi un lucru simplu: cât ai pus tu deoparte pentru mutarea ei?

Radu tăcu, iar Corina interveni imediat, spunând că nu acesta era subiectul, însă tocmai tăcerea lui îi răspunsese Marei mai limpede decât orice cifră. În ultimul an, chiria apartamentului în care locuiau fusese plătită din veniturile ei, mașina fusese a ei dinaintea căsătoriei, iar Radu își schimbase de două ori serviciul și îi ceruse bani de fiecare dată când salariul întârzia.

— Nu vreau să o las pe mama în stradă, spuse Mara. Dar nici nu accept ca voi să stabiliți ce fac eu cu ceea ce mi-a lăsat familia mea.

Corina râse scurt, fără urmă de umor.

— Familia ta ți-a lăsat destul, Mara, iar tu te porți de parcă cineva vrea să-ți ia ultima pâine. Ai două proprietăți, un salariu bun și economii, în timp ce mama noastră a muncit toată viața și n-a primit nimic de-a gata.

Mara simți cum în ea se rupe ceva mic, dar vechi, fiindcă nu era prima dată când auzea aceeași insinuare. Pentru Corina, faptul că mama Marei murise și îi lăsase o casă nu era o pierdere, ci un privilegiu pe care ceilalți se simțeau îndreptățiți să-l redistribuie.

— Dacă asta este părerea ta, spuse Mara, atunci cred că ar fi bine să nu mai discutăm despre generozitate.

Radu lovi ușor cu degetele în masă, iar gestul lui trăda nerăbdarea.

— Bine, dacă nu vrei să îi dai casa, atunci o vinzi, dar banii nu vor merge în atelierul acela despre care tot vorbești.

Mara îl privi surprinsă.

— Și unde vor merge?

De data aceasta Radu nu răspunse imediat, ci se aplecă după servieta neagră lăsată lângă canapea și scoase din ea un dosar cu sigla unei agenții imobiliare. Îl așeză în fața Marei cu o siguranță care o făcu să înțeleagă că el nu venise să negocieze, ci să-i prezinte un plan deja construit.

— Am găsit o soluție care împacă pe toată lumea, spuse el. Mama primește un apartament nou, într-un bloc cu lift, iar restul banilor îi investim într-o garsonieră pe care o putem închiria.

Mara deschise dosarul, iar primele pagini conțineau planuri de etaj, simulări de credit și prețuri pentru două apartamente aflate într-un ansamblu nou de lângă Coresi. La una dintre fișe era trecut, cu litere mari, numele lui Radu la rubrica „viitor proprietar”, iar suma estimată pentru avans era aproape identică cu valoarea pe care agentul Marei o calculase pentru casa de la Sânpetru.

— De ce apare numai numele tău aici? întrebă ea.

Radu își drese glasul.

— E doar o rezervare preliminară, nu are importanță.

— Pentru mine are.

Corina se ridică de pe canapea și își luă geanta, dar înainte să se îndrepte spre hol se opri lângă fratele ei.

— Poate ar trebui să-i spui tot, Radu, fiindcă oricum va afla când se semnează.

El se întoarse brusc spre ea.

— Corina, lasă-mă pe mine.

Mara simți pentru prima dată că nu mai este vorba doar despre soacră, despre casă sau despre bani, ci despre ceva mult mai mare, ceva construit în spatele ei cu răbdare. Atunci telefonul lui Radu, lăsat cu ecranul în sus pe masă, se aprinse, iar Mara văzu pentru o fracțiune de secundă o fotografie trimisă într-un mesaj: soțul ei stătea lângă intrarea aceluiași ansamblu rezidențial, cu brațul în jurul unei femei brunete pe care Mara nu o mai văzuse niciodată.

Radu apucă telefonul prea târziu, pentru că fotografia dispăruse deja de pe ecran, însă expresia lui se schimbase atât de vizibil, încât orice explicație ar fi sunat inutil. Mara își coborî privirea spre dosar și observă, între două pagini, o copie după o rezervare pentru al doilea apartament, iar în dreptul destinației era scris de mână un singur cuvânt: „noi”.

— Cine este femeia din fotografie? întrebă Mara.

Corina își strânse geanta la piept, iar Radu rămase nemișcat, cu telefonul în mână.

— Nu contează cine este, spuse el după câteva secunde. Important este să înțelegi că, dacă vinzi casa, banii nu sunt doar ai tăi, pentru că suntem căsătoriți și am dreptul să decid și eu ce facem cu ei.

Mara îl privi și, pentru prima dată de când intrase în cameră, nu mai simți confuzie, ci o claritate rece și aproape dureroasă. În fața ei nu mai era bărbatul care îi promisese că îi va respecta doliul și moștenirea, ci un om care tocmai îi spusese, fără să-și dea seama, că se considera deja proprietarul viitorului ei.

Radu își ținea telefonul atât de strâns, încât degetele îi albiseră, iar Mara observă pentru prima dată că nu încerca să-i explice cine era femeia, ci doar să recapete controlul conversației. Corina rămăsese lângă ușă, cu geanta pe umăr, însă nu mai avea aerul sigur de la început, pentru că acel singur cuvânt scris pe rezervare, „noi”, schimbase totul.

— Îți mai pun o singură dată întrebarea, spuse Mara. Cine este femeia din fotografie?

Radu trase aer în piept și încercă să zâmbească, dar expresia lui părea încordată.

— Lucrează la agenția care se ocupă de apartamente. Ai văzut o poză și deja îți imaginezi prostii.

Mara nu ridică tonul, deși îi tremurau mâinile.

— Agenții imobiliari obișnuiesc să stea cu brațele în jurul clienților?

Corina privi în podea, iar tăcerea ei deveni mai apăsătoare decât orice răspuns. Mara întoarse încet capul spre cumnata ei și înțelese că femeia din fotografie nu era o surpriză pentru toată lumea din cameră.

— Tu știi cine este, nu-i așa?

— Nu mă băga pe mine în problemele voastre, murmură Corina.

— Ai venit aici ca să-mi explici ce trebuie să fac cu casa mamei mele, așa că ești deja în problemele noastre.

Radu lovi dosarul cu palma.

— Ajunge, Mara. Nu transformăm totul într-un scandal doar pentru că ai văzut o fotografie.

Atunci telefonul Marei vibră în buzunar, iar pe ecran apăru un mesaj de la un număr necunoscut. Textul era scurt: „Dacă sunteți Mara Ionescu, cred că ar trebui să vedeți câteva documente înainte să semnați orice.”

Sub mesaj erau trei imagini.

În prima, Radu stătea lângă aceeași femeie brunetă, într-un birou de vânzări. În a doua, cei doi analizau planul unui apartament, iar pe foaia dintre ei era încercuit dormitorul mare. În a treia fotografie apărea o rezervare făcută pe numele femeii, Bianca Pop, iar avansul urma să fie achitat „după lichidarea proprietății din Sânpetru”.

Mara simți că îi îngheață obrajii.

— Bianca Pop, spuse ea încet. Așa o cheamă?

Radu se ridică brusc.

— Dă-mi telefonul.

— De ce?

— Pentru că nu știi cine îți trimite porcăriile astea.

— Eu nu știu cine mi le trimite, dar tu știi foarte bine cine apare în ele.

Corina se întoarse spre fratele ei.

— Ți-am spus că nu era bine să o duci acolo înainte să fie vândută casa.

Radu se întoarse atât de repede spre ea, încât aproape răsturnă scaunul.

— Corina, taci!

Dar fraza fusese deja spusă.

Mara simți cum toate piesele pe care refuzase să le unească în ultimul an își găseau dintr-odată locul: serile în care Radu venea târziu, telefoanele întoarse cu ecranul în jos, graba cu care începuse să o întrebe când scoate casa la vânzare și interesul neașteptat pentru prețurile apartamentelor noi. Până atunci, fiecare detaliu avusese câte o explicație, însă împreună formau o poveste cu totul diferită.

— De cât timp? întrebă Mara.

Radu tăcu.

— De cât timp este Bianca în viața ta?

— Nu este ceea ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

Corina își trecu mâna peste frunte.

— Mara, nu are rost să dramatizezi, fiindcă lucrurile dintre ei nici măcar nu sunt atât de serioase.

Mara întoarse încet capul spre ea.

— „Dintre ei”?

Corina închise ochii pentru o clipă, realizând din nou că spusese prea mult.

Radu începu să vorbească repede, aproape agresiv, spunând că mariajul lor oricum nu mai mergea de luni întregi, că Mara trăia numai pentru serviciu și pentru proiectul ei cu atelierul, iar el se simțea ignorat. Cu fiecare propoziție, încerca să transforme înstrăinarea lui într-o vină comună, însă Mara nu mai auzea justificările, pentru că mesajele continuau să apară.

Persoana necunoscută îi trimisese acum capturi dintr-o conversație. Într-unul dintre mesaje, Radu îi scria Biancăi că după vânzarea casei va cumpăra un apartament pentru mama lui, „ca să nu mai comenteze nimeni”, iar cu restul banilor vor face avansul pentru locuința lor.

Mara reciti de două ori ultimele două cuvinte.

„Locuința lor.”

Nu o investiție. Nu o garsonieră pentru închiriat. Nu un plan de familie.

O casă pentru Radu și Bianca, cumpărată din moștenirea Marei.

— Asta este explicația ta? întrebă ea și întoarse ecranul spre el.

Radu privi mesajele și își pierdu pentru câteva secunde culoarea din obraji.

— Cine ți-a trimis astea?

— Observ că aceasta este singura întrebare care te interesează.

— Pentru că sunt mesaje private.

— Mai important decât faptul că plănuiai să cumperi un apartament pentru altă femeie cu banii mei?

El își trecu nervos mâna prin păr.

— Nu era stabilit nimic definitiv.

Mara aproape că zâmbi.

— Numai casa mea era stabilită definitiv, se pare.

Corina interveni din nou, de data aceasta cu un ton aproape rugător.

— Ascultă, Mara, mama chiar are nevoie de o locuință mai bună, iar dacă între tine și Radu lucrurile oricum nu mai merg, măcar putem rezolva partea practică fără să distrugem totul.

Pentru prima dată, Mara simți că furia îi este înlocuită de ceva mult mai rece. Corina nu era șocată de trădare și nici nu încerca să-și apere fratele; singura ei grijă era ca planul financiar să nu se prăbușească odată cu căsnicia.

— „Partea practică” înseamnă casa mamei mele, spuse Mara.

— Casa aceea nu te ajută la nimic, răspunse Corina. Stă goală și se degradează.

— Atunci cumpără-i tu mamei tale o locuință.

Corina izbucni.

— Cu ce bani?

Mara o privi lung.

— Exact.

În cameră se făcu liniște, iar ploaia lovea pervazul într-un ritm mărunt și constant. Radu se așeză din nou, dar de data aceasta vocea îi deveni surprinzător de calmă.

— Uite cum stau lucrurile, Mara. Casa ai primit-o prin moștenire, dar suntem căsătoriți, iar eu am investit timp și bani în viața noastră. Nu poți să te comporți ca și cum totul îți aparține numai pentru că actele sunt pe numele tău.

Mara ridică privirea.

— Ce bani ai investit în casa de la Sânpetru?

— Nu despre asta vorbesc.

— Ba exact despre asta vorbim.

Radu își strânse maxilarul.

— Vorbesc despre faptul că un soț are drepturi.

— Și o soție nu are dreptul să știe că bărbatul ei își pregătește o viață cu altcineva?

El nu răspunse.

Telefonul Marei vibră din nou.

De data aceasta era un extras bancar.

Mara îl deschise și simți că i se taie respirația.

Cu trei săptămâni în urmă fusese făcut un transfer de 18.000 de lei din contul ei de economii către societatea care administra rezervările ansamblului rezidențial. Plata fusese autorizată de pe un dispozitiv pe care banca îl identifica drept telefonul lui Radu.

Ea ridică ochii foarte încet.

— Ai intrat în contul meu?

Pentru prima dată, Radu nu mai încercă să nege imediat.

— Aveai parola salvată.

— Ai intrat în contul meu?

— Aveam nevoie să blocăm apartamentul înainte să crească prețul.

Corina se așeză brusc pe canapea.

Mara simți cum îi amorțesc degetele.

— Ai luat optsprezece mii de lei din economiile mele fără să-mi spui?

— Urma să-i pun la loc după vânzare.

Mara îl privi neîncrezătoare.

— Din banii obținuți tot din proprietatea mea?

— Mara, nu te purta de parcă te-am jefuit.

În clipa aceea, ceva se schimbă în ea definitiv. Nu mai era vorba doar despre infidelitate și nici despre aroganța unei familii care îi numărase proprietățile, ci despre faptul că omul căruia îi dăduse acces la viața ei începuse deja să transforme în realitate planul pe care îl pregătise pe ascuns.

Radu se apropie de ea și întinse mâna spre telefon.

— Dă-mi-l, trebuie să văd cine îți trimite documentele.

Mara făcu un pas înapoi.

— Nu.

— Mara, nu mă obliga să repet.

— Nu ți-l dau.

El o apucă de încheietură, iar gestul fu atât de brusc, încât telefonul aproape îi căzu. Corina se ridică, dar în loc să-l oprească, îi spuse Marei să nu mai provoace lucrurile.

Mara îl privi pe Radu drept în ochi, iar în acea clipă nu mai recunoscu nimic din bărbatul cu care se căsătorise. Își trase mâna și simți durerea lăsată de degetele lui, însă înainte ca el să mai spună ceva, se auzi soneria.

Radu încremeni.

Mara se uită spre ușă, apoi spre mesajul primit cu câteva minute înainte, în care expeditorul necunoscut scrisese o ultimă frază: „Nu șterge nimic. Dacă ai nevoie de ajutor, am trimis copiile și unei persoane care știe ce trebuie făcut.”

Ea porni spre hol, iar Radu îi blocă drumul.

— Nu deschizi nimănui până nu terminăm discuția asta.

Mara își ridică privirea spre el și, pentru prima dată în acea seară, vocea ei nu mai tremură deloc.

— Tocmai am terminat-o.

Apoi întinse mâna spre clanță.