Am rostogolit căruciorul de copii pe aleea din parc, uitându-mă la bebelușul care dormea în el. Avea doar trei luni. Eram tatăl lui de trei luni, iar soția mea era plecată de trei luni. Nașterea fusese grea, ea nu supraviețuise. Iar medicii râseseră cu săptămâni înainte și spuseseră: “Nu-i nimic, toată lumea naște, vei naște și tu. Acum era dureros să-mi amintesc acea perioadă. Toate planurile pe care ni le făcusem, viitorul nostru fericit dispăruseră, iar eu rămăsesem singură cu un copil de trei luni. Părinții mei și soacra mea au încercat din răsputeri să ajute, dar nu sunt încă la vârsta la care să stea la pensie și să nu facă nimic, pentru că eu sunt cea care se află în concediu parental, iar ei lucrează cu toții, ajutând mai mult din punct de vedere financiar. Și se pare că am destui bani, am găsit un job part-time de acasă – procesez cereri într-un magazin online, și nu e rău. Dar îmi lipsește foarte mult comunicarea și sprijinul moral. Așa că ies mai des la plimbare. Întotdeauna sunt o mulțime de mame tinere prin preajmă, sunt și copii mai mari care se plimbă după școală, iar bătrânii se plimbă mereu.
– Ben – omonimul meu, Ben – mi-a făcut cu mâna de la distanță, sărind de pe banca pe care stătea și hrănind porumbeii cu pâine.
În principal de dragul acestui om am ieșit în parc. Ne-am întâlnit în urmă cu o lună. Eram atât de prost încurcată, copilul plângea, suzeta a căzut și nu o mai găseam în grămada de pături, am scăpat și biberonul cu lapte praf și s-a vărsat tot… și acest om bun a sărit la mine și m-a ajutat să adun totul și să liniștesc copilul. După aceea am ieșit la o plimbare, toți trei. Am vorbit cu bătrânul și am aflat că era un om singur ca și mine. El însuși a avut o familie cu mult timp în urmă, dar soția și cei doi copii au murit într-un incendiu care a avut loc în anii optzeci. Încă îi este dor de ei, nu-și poate construi o nouă viață, este bătrân, dar se duce în parc, ca și mine, pentru companie.
– Ce mai face copilul? – a întrebat plat, cu drag, bunicul, uitându-se în căruciorul copilului. – Un somnoros atât de drăguț, nu a dormit prea mult azi-noapte? Și nici tatăl tău nu a dormit, văd că nu a dormit…
Am râs, dând din cap în semn de confirmare.
– Tocmai l-am adormit într-un pat și el vrea să se întoarcă isteric.
– Și încerci să nu-l adormi, legănându-l, și doar îl înfășori într-o pătură caldă și te plimbi în liniște prin cameră cu el. Nu trebuie să-l obișnuiești cu legănatul, altfel va trebui să legeni patul tot timpul.
Am dat din cap, lăsându-l să știe că voi ține cont de sfat și că voi încerca cu siguranță. Și am continuat să ne plimbăm prin parc.
– Ce mai faci? Ce-ți mai fac genunchii? – În mod tradițional am început să mă întreb de sănătatea bunicului.
– Oh, ca întotdeauna – scârțâie, dor și pot spune mai bine decât orice prognoză dacă va ploua sau nu…
Simt deseori că nu am în preajmă o persoană apropiată în care să am încredere în orice și care să mă ajute să fiu un tată bun și corect, nu am nici un prieten bun, dar Ben a dat buzna complet neintenționat în viața mea și a fiului meu, iar acum nu mai sunt atât de singur. De aceea îmi plac plimbările în parc și cunoștințele neașteptate – poți întâlni accidental un prieten, ca și cum nu ai fi căutat pe nimeni.