Un prieten vechi
Am o listă mentală, lungă cât un CV prost, cu tot ce nu suport la vecinul de vizavi. Începe cu mașina lui electrică, silențioasă ca o umbră, și se termină cu bicicleta aia scumpă pe care o ține agățată de balconul blocului, deși n-am văzut-o mișcată din vară. De trei ani, tot ce mi-aș dori între curtea mea și a lui e un gard înalt cât mine, ca să nu-l mai văd. Și totuși, acum două nopți, am luat cutia mea de scule, cea grea, cu mâner de metal, și am ieșit în viscol să-i bat la ușă. Am devenit trădător propriei mele tabere.
Mă cheamă Nicolae Bărbulescu, am șaptezeci și șase de ani, sunt fost mecanic la Uzina Tractorul din Brașov, pensionat de nouăsprezece ani. Pe nevastă-mea, Elena, am îngropat-o acum unsprezece ani, în cimitirul de la marginea cartierului Tractorul. Fiul meu, Mihai, e plecat la Timișoara cu firma lui, sună o dată pe săptămână și mă întreabă dacă am luat pastilele. Lumea mea s-a strâns la blocul ăsta din Astra, la etajul unu, cu balconul spre curtea interioară.
Balconul meu e teritoriul meu. Am pus acolo mușcate roșii, aliniate ca la carte, și un steag mic, tricolor, prins de balustradă, pe care-l scot afară de Ziua Națională și de Ziua Independenței. Vecinul meu de la etajul doi, Robert Dinescu, are alt fel de steaguri. Anul trecut a pus un steag curcubeu la geam, de Ziua Diversității, cică. Are treizeci și opt de ani, lucrează de acasă la calculator, ceva cu programare, și primește colete în fiecare zi de la curier. Are un abțibild pe portiera mașinii electrice care scrie "Toleranță" — lucru pe care l-am găsit mereu amuzant, fiindcă în trei ani omul nu mi-a zis nici măcar "bună ziua" pe scară.
Eram două lumi separate de un etaj și de un gard viu pe care el nu-l tundea niciodată cum trebuie. Un fel de război rece, purtat prin lucruri mărunte. El lăsa buruienile alea, pe care le numea "plante native", să se întindă spre gardul comun. Eu porneam drujba de tuns iarba sâmbătă la ora șapte dimineața, exact când știam că el doarme. El făcea petreceri cu prieteni care vorbeau toți la fel, despre aceleași lucruri. Eu stăteam pe balcon, curățându-mi undițele, doar ca să mă vadă toți acolo, neclintit.
Eram vecini, dar nu eram comunitate. Eram doar o statistică a orașului împărțit în două, chiar aici, în Brașov, cartierul Astra.
Apoi a venit viscolul. Nu ninsoare obișnuită — un fel de furtună polară cum n-am mai văzut de ani buni, din alea care taie curentul și îngheață țevile. Televizorul zicea că e "fenomen din generație în generație", ceea ce era a treia oară în cinci ani când auzeam asta. Până la ora opt seara, un strat de zăpadă grea, udă, acoperise tot cartierul. Frumos, într-un fel înfricoșător. Acoperise și steagul lui curcubeu, și tricolorul meu, sub același alb nepărtinitor.
Eu eram bine. Aveam soba de teracotă pornită, o cafea instant în mână și televizorul dat tare. Atunci am văzut o luminiță pâlpâind afară, la parter, lângă centrala termică a blocului nou de vizavi — nu, mai exact, lângă centrala lui de apartament, cea montată pe peretele exterior, sub balconul lui. Era Robert. Afară, în viscolul ăla, cu geaca subțire fluturând, cu o lanternă de telefon tremurând în zăpada care se învârtea. Era în genunchi, luptându-se cu capacul centralei. Aparatul tăcea. L-am privit vreo zece minute. Nu mă mândresc cu ce am simțit atunci — o satisfacție rece, aproape răutăcioasă. Bine-i face, m-am gândit. Toată tehnologia aia scumpă și nu poate ține căldura în casă. Probabil are nevoie de o aplicație ca s-o pornească.
A lovit carcasa metalică cu piciorul, un bufnet jalnic, înghițit de vânt. Arăta învins. A intrat înapoi în casă. Am mai luat o gură de cafea.
Dar atunci am văzut o siluetă în geamul lui de la parter. Nu era el. Era mică. O fetiță lipită de geamul rece, cu răsuflarea aburind sticla. Avea o pijama roz. Ceva mi s-a strâns în stomac. Nu era politică. Nu era milă. Era mai simplu de-atât. Era vocea tatălui meu, care a lucrat treizeci de ani la strung, țipându-mi în ureche de acum cincizeci de ani: Pe copilul vecinului nu-l lași să înghețe. Punct.
Am înjurat. Am înjurat zăpada, l-am înjurat pe el, mi-am înjurat genunchii care mă dor de zece ani. Mi-am tras geaca militară veche și cizmele groase. M-am dus în debara și am scos cutia de scule de oțel, cea de la tata, cu unelte care au greutate, nu junk-ul de plastic de azi.
N-am ieșit pe scara blocului. Am ieșit pe balcon, am coborât pe scara de incendiu ruginită din spate — mai scurtă decât ocolul prin fața blocului — și am trecut prin nămeții de lângă gardul viu. Mă simțeam ca un dezertor, un trădător rătăcind în teritoriul de nimeni dintre lumile noastre.
Trebuie să mă fi auzit cum scârțâie cizmele. S-a aprins lumina de la intrare. Robert a deschis ușa, soția lui, Ioana, stătea în spate, ținând-o în brațe pe fetița în pijama roz. M-a privit nu doar confuz, ci de-a dreptul bănuitor. De parcă aș fi ținut o armă în mână, nu o cutie de scule.
— E aprinzătorul, am mormăit. N-aveam timp de politețuri. Cedează mereu la frigul ăsta. Sau ți s-a stins flacăra de veghe.
M-a privit complet năucit.
— Dă-te, am zis.
Am trecut pe lângă el, am îngenuncheat în zăpada de vreo treizeci de centimetri și m-am apucat de treabă. Degetele mele, umflate de artrită, se chinuiau cu șuruburile, dar mâinile știau mecanismul. Era o centrală mai veche, slavă Domnului. Simplă. De încredere. El a ținut lanterna deasupra umărului meu. Mâna îi tremura.
N-am vorbit despre alegeri. N-am vorbit despre televizor. Nu m-a întrebat de ce am venit. Nu l-am întrebat de ce nu și-a curățat filtrul de un an. Am existat pur și simplu în realitatea comună și mizerabilă a unui aparat stricat și a unui vânt care mușca.
Douăzeci de minute mai târziu, după ce am dezghețat un senzor și am reaprins flacăra, am auzit vâjâitul mulțumitor al centralei repornind. Un val de aer cald a ieșit pe coșul de evacuare.
M-am ridicat, cu genunchii pocnind ca împușcăturile.
— Nu… nu știu ce să spun, a bâiguit Robert. Ioana plângea în tăcere, în spatele lui. Vă rog, intrați. Să vă facă nevastă-mea un ceai, o cafea?
— Sunt bine, l-am întrerupt, strângându-mi sculele. Ai grijă să ții coșul de evacuare curățat de zăpadă, că altfel vă găsesc morți de monoxid de carbon până dimineață.
M-am întors și am plecat înapoi, pe același drum, prin nămeți. N-am privit în urmă. Zăpada îmi acoperea deja urmele de pași până am ajuns pe scara mea de incendiu.
A doua zi, lumea era albă și tăcută. Mihai, fiul meu, mi-a trimis un mesaj de la Timișoara — o captură de ecran de pe grupul de Facebook al cartierului Astra. Postarea era anonimă.
"Nu dau nume și abia pot să scriu, plâng de o oră. Dar trebuie să povestesc. Familia mea e în război tăcut cu vecinul de la etajul de sus de trei ani. Nu ne înțelegem la nimic. Steagurile de la balcoanele noastre parcă se ceartă între ele non-stop. L-am judecat. L-am urât în tăcere. Am lăsat-o pe fiica mea să creadă că 'nu-i un om de treabă'. Aseară, în toiul viscolului, ni s-a stricat centrala. Fetița mea plângea de frig. Și omul cu care mă cert în tăcere de ani de zile a venit în genunchi, în zăpadă, timp de douăzeci de minute, și ne-a repornit centrala. N-a zis o vorbă. A reparat și a plecat. Ne-a salvat. Stau de dimineață și mă uit la tricolorul lui de pe balcon. Tot nu-i împărtășesc toate ideile. Dar cred că acum înțeleg ce înseamnă pentru el. Înseamnă: 'Eu am grijă de-ai mei.' Și aseară a decis că suntem și noi de-ai lui. Poate că nu suntem steagurile pe care le punem la geam. Poate că suntem doar vecini cărora le e frig. Mă duc să-i fac niște cozonac, pe care probabil îl va arunca la gunoi. Și după aia îi curăț scara de zăpadă. Doamne, ai grijă de vecinul ăsta."
Postarea a strâns sute de aprecieri. Iar comentariile… Doamne. "Și vecinul meu la fel! Ăla cu Duster-ul de care mă plâng mereu? A curățat cu lopata trotuarul întregii scări înainte să mă trezesc eu." "I-am dus o tavă cu sarmale doamnei de la etajul trei. Politica ei mă scoate din minți. A deschis ușa și a izbucnit în plâns, mi-a zis că n-a mai vorbit cu nimeni de trei zile." "Asta e România pe care o știu eu. Nu gunoiul de la televizor. Asta." "Poate ar trebui să închidem televizorul și să sunăm un vecin."
Am ieșit pe balcon a doua zi, cu o cafea în mână. Gardul viu dintre curți era încă acolo, îngropat sub zăpadă. Tricolorul meu flutura. Steagul lui curcubeu, la fel. Nimic nu s-a schimbat. Dar totul s-a schimbat.
Pe la prânz am auzit o bătaie în ușă. Era Robert, cu o pungă în mână — o sticlă de țuică și o pungă de cozonac de la Ioana, încă cald. N-a intrat mai mult de un minut. Mi-a întins punga, mi-a spus "mulțumesc" încă o dată, stângaci, și s-a uitat la mușcatele mele înghețate de pe balcon, ca și cum ar fi vrut să adauge ceva și nu găsea cuvintele.
— Data viitoare când auzi centrala bătând din carcasă, am zis, sună-mi la interfon. Nu mai aștepta să înghețe fata.
A dat din cap și a plecat înapoi pe scară.
Nu suntem prieteni. N-o să votăm niciodată la fel. N-o să bem bere împreună duminica, la un grătar. Dar un viscol nu întreabă cu cine ai votat. O centrală stricată e o centrală stricată. Și o fetiță în pijama roz, lipită de geam, are frig indiferent ce steag flutură la balconul de alături. Am fost atât de ocupați să apărăm fiecare crezul lui de pe balcon, încât am uitat prima regulă a unui bloc: te duci la vecin. Nu pentru că-i de partea ta. Ci pentru că stă pe partea ta de gard.
