— Sunt mamă, înțelegeți! Nu pot să pun copilul pe cușeta de sus! Poate să cadă!
Vocea venea de sus, din patul de vis-à-vis. Simona Dobre, treizeci și trei de ani, unghiile tăiate scurt și vopsite cu ojă roșie, ținea telefonul între dinți și căuta ceva într-o geantă de pânză. Pe cușeta mea — locul 31, cel de jos, cel pe care îl plătisem cu 214 lei cu două săptămâni înainte — un băiat de vreo șapte ani își rupea pantofii de noroiul uscat de pe tălpi, lăsând urme pe cearșaful alb.
Mă duceam la Timișoara pentru a treia oară în luna aceea. Fata mea, singura, era însărcinată în luna a opta. Medicii spuneau „în orice zi". Eu nu mai aveam decât o valiză cu lucruri pentru spital și un termos cu ceai de tei, pe care nu apucasem să-l beau dimineață.
Am închis ușa compartimentului. Pe coridor mirosea a covrigi calzi și a motorină udă. Afară, ploaia de octombrie lovea fereastra în rafale.
— Bună seara, am zis. Locul 31 e al meu.
Femeia a coborât telefonul de la gură. — Băiatul e obosit. N-a dormit toată ziua.
— Înțeleg. Dar am plătit pentru patul de jos. Am șoldul drept operat, scările îmi fac rău.
— Doamnă, sunteți singură. Eu sunt cu un copil. Chiar nu puteți urca sus?
— Nu pot. Și nici nu vreau.
Femeia a oftat — un oftat teatral, de cel pe care îl auzi de la oameni care nu suportă să li se spună „nu". — Sunt mamă. Dumneavoastră nu înțelegeți ce înseamnă să călătorești singură cu un copil.
Am deschis termosul și am turnat jumătate de capac de ceai. Încă era călduț. — Treizeci și cinci de ani am fost directoare de școală, doamnă. Am auzit „sunt mamă" din sute de guri diferite. De fiecare dată cereau ceva ce nu li se cuvenea.
Femeia s-a schimbat. Până în acel moment mă măsurase ca pe o pensionară care stă în cale. Acum își mușca buza de jos și bătea cu degetele în carcasa telefonului.
— Nu vreau scandal, am continuat. Băiatul are locul 32, dumneavoastră 33. Sus, amândoi. Așa scrie pe bilete.
— Dacă tot ați fost directoare, ar trebui să știți ce înseamnă un copil obosit.
— Știu foarte bine. De-aia există locuri plătite. Eu l-am plătit pe al meu.
De aici, lucrurile s-au stricat repede. Simona a început să ridice vocea: că sunt o bătrână nesimțită, că „societatea nu mai respectă mamele", că „un copil are dreptul să doarmă". Apoi m-a numit „femeie fără copii, care n-are habar de sacrificiile unei mame". Am lăsat-o să vorbească. Băiatul se oprise din sărit și se uita ba la ea, ba la mine, cu gura întredeschisă.
Am apăsat butonul de conductor. Florin a apărut în mai puțin de un minut — un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu chipiu și insignă CFR.
— O, doamna Munteanu, bună seara! a zis el. Mergem iar la Timișoara?
— Da, Florin. De data asta cu o mică problemă.
Simona s-a ridicat în fund. — Vă cunoașteți! De-aia i-ați luat apărarea? Toți vă țineți minte între voi!
Florin a clipit. — Doamnă, eu nu știu despre ce e vorba. Dacă aveți o neînțelegere, s-o lămurim.
— Aș vrea să vă uitați la bilete, i-am spus. Eu am locul 31, patul de jos. Copilul și doamna au 32 și 33, sus.
Florin a verificat. Simona i-a întins biletul cu un gest brusc, aproape i l-a aruncat în față. El l-a luat, s-a uitat, apoi a vrut să-l vadă și pe al meu. Totul era corect.
— Doamnă Dobre, locul 31 e al doamnei Munteanu, a spus el. Copilul trebuie să stea pe locul lui.
— Nu! Nu-l urc pe patul de sus! Poate să cadă în somn și să se lovească!
— Atunci dormiți dumneavoastră sus și băiatul jos, a zis Florin. Dar jos, în patul dumneavoastră.
— Eu sunt mamă! Nu pot dormi departe de copil!
Florin a respirat pe nas. — Doamnă, și eu am doi copii acasă. Dar biletul nu se schimbă fiindcă suntem părinți. Dacă vreți, îl pot ajuta eu pe băiat să urce.
— Nu-l atingeți! a strigat Simona.
Atunci a făcut el ceva neașteptat: a scos din buzunar un breloc cu poza celor doi copii ai lui și l-a pus pe măsuța rabatabilă, lângă biletul ei. — Vedeți? Am și eu copii. Dar nu-i folosesc ca scut.
A fost singurul moment în care Simona a rămas fără cuvinte cu adevărat. S-a uitat la fotografia mică, la cei doi băieți în tricouri galbene, și buzele i s-au strâns într-o linie subțire.
— Bine, a zis ea în cele din urmă, cu voce scăzută. Rămâne jos. Dar eu stau lângă el, pe scaun, până adoarme.
— Puteți sta pe scaunul rabatabil oricât vreți, a spus Florin. Nimeni nu v-a interzis asta.
Băiatul, care până atunci ascultase totul cu pufuleții uitați în poală, s-a ridicat singur de pe patul meu. A luat pătura împăturită de pe locul 32 și a urcat-o cu greu pe scara metalică, treaptă cu treaptă, fără să aștepte ajutorul mamei.
— Vreau sus, a zis el. Mi-e frică să nu te calc pe tine noaptea.
Simona a rămas cu gura întredeschisă, exact cum stătusem eu mai devreme privindu-i cearta. Apoi a zâmbit, un zâmbet mic, obosit, fără nimic teatral în el. — Bine, puiule. Cum vrei tu.
Florin a plecat să-și continue rondul, luându-și brelocul înapoi cu un gest discret, de parcă i-ar fi fost rușine că-l scosese. Am rămas cele două, eu și Simona, ascultând cum băiatul se învelea sus, foindu-se până găsea poziția bună.
— Îmi cer scuze, a zis ea după un timp, fără să mă privească direct, uitându-se în schimb la firimiturile de pufuleți de pe măsuță, pe care le aduna una câte una în palmă. N-am mai dormit de trei nopți. El are coșmaruri de când a murit bunica lui, acum o lună. Credeam că dacă stă lângă mine…
— Coșmarurile nu se țin de locul din tren, am spus eu. Se țin de om.
A încuviințat, fără să mai adauge nimic, și a golit firimiturile într-un șervețel pe care l-a împăturit în patru.
Trenul a intrat în Timișoara la șase și douăzeci dimineața, cu o întârziere de nouă minute. Peronul era ud, luminat slab de felinarele vechi. Am coborât valiza singură, refuzând ajutorul unui bărbat tânăr care se oferise, și tocmai căutam un taxi când mi-a sunat telefonul.
— Mamă, a zis ginerele meu, cu vocea tremurândă de emoție și de lipsă de somn. S-a născut. Fată. Trei kilograme și jumătate. Amândouă sunt bine.
Am rămas o clipă nemișcată pe peron, cu valiza lângă picior și termosul strâns în cealaltă mână. În spatele meu, prin fereastra vagonului, Simona își strângea deja lucrurile, iar băiatul, cocoțat pe cușeta de sus, îi făcea semn cu mâna cuiva pe peron — poate tatălui lui, poate nimănui anume.
Am deșurubat capacul termosului și am băut ce mai rămăsese din ceai. Era complet rece, dar l-am băut tot, până la ultima picătură, uitându-mă la cerul care începea să se lumineze deasupra gării.
