Am treizeci și nouă de ani și de un an și trei luni conduc singur atelierul de tâmplărie pe care mi l-a lăsat tata. Numele lui era Nicolae Barbu. Al meu e Radu.
Nu vă spun asta ca să vă impresionez. Vă spun pentru că, dacă cineva vă povestește partea cealaltă — a soției mele, a fratelui meu, nu contează a cui — o să audă despre un bărbat care „s-a schimbat", care „a devenit rece", care „nu mai vorbește cu nimeni". Și au dreptate. Chiar m-am schimbat. Dar vreau să vă spun de ce, pentru că din partea cealaltă lucrurile astea nu se văd niciodată așa cum sunt.
Atelierul e pe strada Depoului, lângă calea ferată, într-o hală pe care tata a cumpărat-o în '97, când eu aveam doisprezece ani. Mirosea mereu a rumeguș de fag și a lac de nitro, un miros pe care nu-l mai suport să-l simt fără să-mi vină să plâng, deși au trecut cincisprezece luni. Tata a murit într-o luni, la ora șase fără un sfert dimineața, exact când ar fi trebuit să deschidă roloul. Infarct. L-am găsit eu, pentru că am venit mai devreme să iau niște șuruburi speciale pentru o comandă.
Ce nu se vede din exterior e că, cu două săptămâni înainte să moară, tata mi-a spus ceva la o bere, în curtea din spate, lângă grămada de scânduri de stejar pe care le ținea pentru „ceva special, într-o zi". Mi-a spus: „Radule, dacă mi se întâmplă ceva, atelierul e al tău. Nu al lui Cătălin." Cătălin e fratele meu mai mic, are treizeci și cinci de ani, lucrează la o bancă în București și n-a pus mâna pe o rindea în viața lui. Tata mi-a spus asta pentru că eu am renunțat la facultate în anul doi ca să vin să-l ajut, când comenzile erau prea multe pentru un singur om, iar Cătălin a ales altă cale și tata a respectat-o, dar știa cui îi lasă meseria.
N-a scris nimic. A murit fără testament, pentru că avea cincizeci și opt de ani și credea că mai are timp. Așa că, legal, atelierul — utilajele, hala, terenul de patru sute de metri pătrați — s-a împărțit în trei: eu, Cătălin și mama, care are șaptezeci și doi de ani și locuiește singură într-un apartament din Ploiești, pe bulevardul Republicii.
Aici intervine soția mea, Andreea. Are treizeci și șapte de ani, e contabilă și, de vreo doi ani, s-a apucat să spună lucrurilor „pe nume", cum zice ea. La o lună după înmormântare, într-o seară de duminică, în timp ce spălam vase — eu spălam, ea ștergea, era un moment banal — mi-a zis: „Trebuie să vorbești cu Cătălin să-și vândă partea lui către tine. Sau, și mai bine, să vândă tot atelierul și să vă împărțiți banii. Tu poți să-ți deschizi altceva, mai mic, doar pentru tine."
I-am spus că nu vând atelierul tatălui meu. A zis că nu vrea să vând neapărat, dar că nu e normal ca eu să muncesc doisprezece ore pe zi acolo, iar Cătălin să primească o treime din profit fără să facă nimic. Are dreptate, tehnic. Dar felul în care a spus-o — cu farfuria aia în mână, ștergând-o de trei ori la rând fără să bage de seamă — mi-a arătat că nu vorbea despre dreptate. Vorbea despre bani.
De atunci a devenit un subiect zilnic. Nu ceartă, ceva mai rău — insistență calmă, repetată, ca picătura chinezească. „Ai sunat la notar?" „Ai calculat cât valorează utilajele?" „Mama ta ce zice, a semnat actele de partaj?" Într-o seară am explodat și i-am zis că nu discut despre moștenirea tatei ca despre o factură restantă. A plâns, a zis că eu o fac să pară „lacomă" când ea doar vrea „siguranță financiară pentru copiii noștri" — avem o fată, Ilinca, are opt ani.
Aici e partea pe care „cealaltă versiune" n-o s-o spună niciodată: eu chiar am mers la notar. Singur, fără s-o anunț pe Andreea. Am vrut să văd exact ce se poate face legal, ca să am un răspuns clar, nu ca să mă ascund. Notarul, o femeie pe nume doamna Sanda, mi-a explicat că, fără testament, partajul se face conform legii — o treime, o treime, o treime — dar că mama, ca moștenitoare, poate să-și doneze sau să-și vândă partea cui vrea, inclusiv mie, cu act notarial.
M-am dus la mama. Locuiește la etajul trei, într-un bloc din anii '80, cu liftul stricat de trei luni, așa că am urcat pe scări cu o pungă de la Mega Image — îi adusesem pâine și un iaurt de la ferma de lângă Boldești, pe care îl cumpără mereu. Am stat la masa din bucătărie, sub același calendar de perete cu poze din Bucegi pe care-l are de ani de zile, și i-am spus tot: despre presiunea Andreei, despre discuția cu notarul, despre ce mi-a zis tata în curte, cu bere, lângă scândurile de stejar.
Mama a tăcut mult. Apoi mi-a zis ceva ce nu mă așteptam: „Cătălin a fost aici acum trei zile. A întrebat exact același lucru — dacă vreau să-i vând lui partea mea."
Deci amândoi, în paralel, fără să știe unul de altul, veniseră după aceeași bucată din moștenirea tatălui meu, prin mama. Mi s-a făcut greață, literal, acolo la masa aia, lângă iaurtul pe care abia îl deschisese.
I-am spus mamei adevărul întreg: că vreau atelierul, dar nu vreau să i-l iau ei cu forța și nu vreau să fac cu Cătălin ce a încercat el să facă. Am zis că, dacă vrea, poate să rămână coproprietară cât trăiește, iar eu voi continua să conduc afacerea și să-i dau o parte din profit, ca și până acum, când tata era în viață și-i dădea bani „pentru pensie". Ea a ascultat, a mâncat o linguriță de iaurt, apoi a zis: „Vino sâmbătă cu Andreea și cu Cătălin. La mine, la masă. Vreau să spun o singură dată, în fața tuturor, ce vreau eu."
Sâmbătă a venit toată lumea. Andreea a adus un tort de la o cofetărie de pe Republicii, Cătălin a venit cu soția lui, Diana, care lucrează și ea în bancă și n-a scos o vorbă toată seara, doar s-a uitat la telefon. Mama a stat în capul mesei, cu iaurtul aceluiași brand în frigider, lângă friptura pe care o pregătise de dimineață.
A vorbit cinci minute, fără să ridice vocea. A spus că știe despre cele două vizite — a mea și a lui Cătălin — și că amândoi ne-am purtat, în felul nostru, ca și cum ea ar fi un cont bancar de golit înainte să moară și ea. A spus că partea ei din atelier rămâne a ei, notarial, până când decide altfel, și că decizia asta n-o va lua sub presiune, nici de la mine, nici de la Cătălin, nici de la nurorile ei.
Andreea a încercat să spună ceva despre „siguranța Ilincăi". Mama a ridicat mâna, exact ca atunci când eram mic și mă certa la masă: „Ilinca are opt ani și un tată sănătos care muncește. N-are nevoie de siguranța asta acum, cumpărată cu cearta noastră."
Cătălin a plecat primul, fără desert, spunând că are drum lung până în București. Diana l-a urmat fără să spună la revedere.
Eu am rămas. Andreea a plecat la mașină să aducă ceva, dar cred că avea nevoie doar să iasă din cameră. Am rămas singur cu mama, la masă, cu tortul netăiat între noi.
Mi-a zis: „Tu îl conduci pe bune, atelierul. Nu-l vinde niciodată, orice s-ar întâmpla acasă la tine." Apoi a scos din buzunarul halatului o hârtie împăturită de patru ori — o promisiune de donație, deja pregătită la un alt notar, din Câmpina, unde stă sora ei. Îmi lăsa mie, prin donație, partea ei de o treime din atelier, păstrându-și doar dreptul de uzufruct cât trăiește. O făcuse cu o săptămână înainte, după vizita lui Cătălin, dar înainte de cina asta — ca să nu semene cu o pedeapsă dată la masă, ci cu o decizie luată la rece.
Am semnat actul de acceptare a doua zi, la notar, în Câmpina, doar noi doi. Andreea n-a venit — i-am spus unde mă duc, nu i-am cerut voie.
Acasă, în seara aia, i-am pus hârtia pe masa din bucătărie, lângă farfuria pe care o ștersese de trei ori în urmă cu câteva luni. I-am spus: acum dețin două treimi din atelier, legal, pe numele meu, și partea lui Cătălin rămâne a lui, dacă vrea vreodată s-o vândă, o s-o cumpăr eu, la preț corect, prin avocat.
A întrebat dacă asta înseamnă că avem „mai mulți bani acum". I-am spus că înseamnă că am, în sfârșit, liniște — și că liniștea aia nu e de vânzare, nici pentru Cătălin, nici pentru ea.
Nu ne-am despărțit. Dar din seara aia dorm cu ușa biroului meu de acasă închisă, unde țin într-un dosar verde copia actului de donație și fotografia tatei lângă strung, din ziua în care a deschis atelierul. Andreea știe că dosarul e acolo. N-a mai întrebat niciodată ce e în el.
