Fratele meu mai mic, Andrei, m-a sunat într-o marți seara, în noiembrie, să-mi spună că vrea să se împace cu Ioana. Stăteau despărțiți de două luni, iar el băgase toți banii din cont într-o casă de discuri minusculă, pe care o deschisese într-un apartament cu două camere din Timișoara. Pe geamul lui se vedea linia de tramvai 6, iar noaptea se auzeau roțile huruind pe șine, ca un memento că orașul nu doarme, dar nici nu stă pe loc.
— N-am bani nici de o pizza mare, mi-a zis el. Dar am un plan.
Planul lui era următorul: auzise că agențiile imobiliare de lux oferă tururi gratuite prin insulele Greciei pentru potențialii cumpărători serioși. Trebuia doar să sune, să pretindă că e interesat de o proprietate de milioane, iar restul venea de la sine. Ioana avea nevoie de o vacanță. El avea nevoie de o a doua șansă. Grecia era relativ aproape, zborul dura o oră și jumătate, iar el avea un card de credit cu limita de 500 de lei, adică exact cât un meniu la un restaurant cu vedere la Acropole, dacă nu comanda vin.
A sunat la o agenție din București, specializată în insule private din Marea Egee.
— Bună ziua, mă numesc Andrei Mureșan, sunt managerul unei case de discuri independente, a spus el, cu o voce atât de sigură încât și eu, care îl știam de când avea trei ani și mânca nisip în loc de mâncare, aproape l-am crezut. Aș vrea să achiziționez o insulă pentru un studio de înregistrări. Ceva retras. Cu plajă proprie.
Femeia de la telefon n-a stat pe gânduri. I-a promis un sejur de patru zile, cu mașină la aeroport și vilă privată. Totul gratuit, în schimbul unei simple vizionări.
A doua săptămână, Andrei și Ioana au aterizat în Mykonos. Îi aștepta un Mercedes negru, cu șofer, iar Ioana a râs pentru prima dată după două luni. Fratele meu mi-a trimis o poză: ea stătea pe bancheta din spate, cu părul desfăcut și un zâmbet care îi lumina obrazul stâng, exact acolo unde avea o mică cicatrice de la varicelă. Am știut atunci că planul lui, oricât de nebunesc, prinsese rădăcini.
Timp de trei zile, agenția i-a plimbat cu un elicopter deasupra unor insule pustii, cu plaje albe și ape turcoaz. Seara, cei doi înotau goi în piscina vilei, beau vin retsina și făceau dragoste până la trei dimineața, când se auzeau doar valurile și țipătul îndepărtat al unor pescăruși. Andrei mi-a spus mai târziu că a fost cea mai frumoasă vacanță din viața lui, cu excepția faptului că în fiecare seară își verifica telefonul, să vadă dacă limita de 500 de lei mai avea aer.
În a patra zi, agenta le-a spus că mai există o proprietate. Una specială. O insulă mică, nepopulată, la două ore de mers cu barca. Se numea Karydia, adică „nucul”, pentru că în mijlocul ei creștea un nuc bătrân, plantat demult de un pescar care nu mai apucase să-i culeagă roadele. Insula avea o plajă cu nisip alb, broaște țestoase care urcau pe mal să depună ouă, un lac interior cu apă dulce și o casă de piatră în ruină, pe dealul din nord. Andrei a văzut-o și s-a îndrăgostit iremediabil, ca de o femeie pe care știi că n-o vei avea, dar de care nu te poți dezlipi.
Barca a ancorat la câțiva metri de țărm. Apoi tăcere. Valurile se spărgeau de carenă cu un sunet ritmic, iar mirosul de alge și de vară îi izbea dinspre mal. Andrei a sărit în apă și i-a întins mâna Ioanei. Ea a ezitat o secundă, apoi a râs și l-a urmat.
A doua zi, în biroul agenției, agenta a pus pe masă un dosar cu fotografii aeriene și un certificat de proprietate.
— Cât costă? a întrebat Andrei.
— Trei milioane de euro, a răspuns femeia, fără să clipească.
Andrei a făcut un calcul rapid în minte. Avea exact 217 lei în cont și o casă de discuri cu două contracte semnate, din care unul cu o trupă de manele din Galați care nici măcar nu scosese un album.
— Pot oferi 150 de mii de euro, a zis el.
Agenta a zâmbit subțire.
— Prețul este de trei milioane, domnule Mureșan.
— Două sute de mii. Oferta mea finală.
L-au urcat în elicopter fără prea multe discuții. Când au ajuns la vilă, bagajele lor stăteau deja pe treptele de la intrare, ca două animale rănite. Le taxi până la aeroport a costat 80 de euro, bani pe care Andrei i-a plătit cu cardul de credit, iar limita s-a îngustat periculos.
La aeroport, haos total. O grevă a controlorilor de trafic aerian din Atena anulase toate zborurile spre oraș, iar terminalul gemea de oameni care dormeau pe jos, cu bagajele ca perne și telefoanele în mână, în căutarea unui miracol. Ioana s-a așezat pe o canapea de piele crăpată și a început să plângă. Nu dramatic, ci cu lacrimi mici, de oboseală, care i se scurgeau pe obraji fără să le șteargă.
— Andrei, hai să recunoaștem că planul tău a fost o prostie, a șoptit ea.
Fratele meu s-a uitat la ea, apoi la mulțimea din terminal, apoi din nou la ea. Ceva i s-a mișcat în cap, ca un mecanism de ceasornic care se resetează brusc.
— Stai aici, i-a spus.
A găsit un birou de închirieri avioane private, ascuns lângă toaleta de la subsol. Firma avea un singur apartament mic, cu o canapea de piele maro și un poster cu insulele grecești. Pentru 2.000 de euro — bani pe care el nu-i avea, dar pe care i-a pus pe credit cu o ușurință care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva limita cardului se extinde când ești disperat — a închiriat un avion de 32 de locuri. A socotit rapid: 2.000 împărțit la 32 înseamnă 62,5. Rotunjit în sus, 65 de euro. Dar oamenii nu poartă mărunt la aeroport, așa că a rotunjit în jos, la 39. Nu-l întreba de ce 39, pentru că nu știa nici el. Poate îi suna bine, poate întinsese deja prea mult limita cardului, poate credea că un preț impar atrage mai mult decât unul rotund.
A împrumutat o tablă de la un băiat care vindea sandvișuri cu spanakopita, a scris cu markerul negru apăsat, până când i s-a rupt colțul hârtiei, iar literele au curs spre margine ca o dâră de ceri:
ZBOR DIRECT SPRE ATENA
39 DE EURO. O SINGURĂ DIREcȚIE.
A stat lângă tablă, în mijlocul terminalului, și a ridicat-o deasupra capului. Oamenii s-au oprit, au citit, au întrebat. 32 de locuri, 32 de străini care voiau ajungă acasă. A vândut ultimul bilet cu 10 minute înainte de îmbarcare, iar banii i-a dat direct pilotului, într-un plic mototolit, ca într-un film cu infractori de mâna a doua. Decolarea a fost lină, ca o respirație care-și găsește ritmul.
Când avionul a atins pista din Atena, iar Ioana i-a strâns mâna pe cotiera scorojită, Andrei a știut că tocmai lucrase mai bine decât în tot anul în care studiase managementul boutique-i-lor de muzică.
Dar cea mai importantă parte a poveștii nu e ce a făcut el în aeroport. Cea mai importantă e ce a făcut după ce s-a întors în Timișoara.
A aflat, dintr-un articol mic dintr-un ziar local de afaceri, că proprietarul insulei Karydia nu era deloc bogat. Era un bătrân din Salonic, al cărui tată pescar moștenise insula în anii ’70, când nimeni nu voia pământ fără apă curentă. Bătrânul voia să-și cumpere un apartament cu două camere în centrul Timișoarei, exact orașul lui Andrei, pentru că avea o fiică studentă la Medicină. Pentru asta îi trebuiau 200.000 de euro.
— De ce nu mă suni pe mine? a întrebat Andrei, când a reușit să vorbească cu el prin agentă.
Pentru că el oferise deja 200.000. Dar numai pe insulă, nu și pe apartamentul din oraș. A sunat din nou, a ridicat oferta la 175.000 — bani pe care desigur că nu-i avea — și a așteptat. Bătrânul a refuzat elegant.
Andrei a ridicat din umeri și s-a întors la casa lui de discuri cu două camere și linia de tramvai 6 urlând noaptea. Ioana se mutase înapoi la el, iar în serile de vineri dansau în sufragerie, pe o piesă veche a unei trupe din Galați care, surprinzător, începuse să aibă ascultări pe streaming.
Trei luni mai târziu, în februarie, cu zăpada murdară pe trotuarele orașului, a sunat telefonul. Proprietarul insulei accepta 180.000 de euro.
Andrei a împrumutat bani de la trei prieteni, de la mama noastră — care i-a scos din contul ei de pensie o sumă considerabilă, 40.000 de lei, mormăind că banii strânși pentru înmormântarea ei se duc pe o insulă cu broaște țestoase — și de la bancă. A cumpărat Karydia în aprilie, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să repare casa de piatră, cu mâinile lui, timp de o vară întreagă. Eu l-am ajutat la fundația din partea de nord. Ne certam continuu, ca în copilărie, dar la final veneam amândoi obosiți și ne așezam pe veranda din față, privind marea.
Ioana naște luna viitoare. Pe nucul din mijlocul insulei, Andrei a legat un leagăn de lemn, construit de el, cu funiile aduse din oraș. În fiecare dimineață, coboară pe plajă cu cafeaua în mână și se uită cum țestoasele urcă încet, cu pași minusculi și obosiți. Mi-a trimis o înregistrare: pe fundal se aud valurile, peste vocea lui se aude Ioana, care râde undeva în casă.
— Tu ai fi închiriat avionul ăla? m-a întrebat el la telefon, într-o seară.
Eu m-am gândit la viața mea: la biroul din Cluj, la monitorul de computer care mi-a ars ochii, la concediile în care stăteam întins pe canapea și nu făceam nimic. La toate ideile mele care au murit înainte să le spun cuiva.
— Nu știu, am spus. Poate că tu ești singurul care a făcut din disperare un bilet de avion.
El a tăcut câteva secunde.
— Nu despre disperare e vorba. E despre a spune cu voce tare ce vrei. Acolo, în aeroport, am spus un număr. Am scris pe o tablă, cu markerul, suma de 39 de euro. Nu m-a auzit nimeni în afară de mine și de oamenii care aveau nevoie de un drum. Dar aia a fost prima oară în viața mea când am spus un preț fără să mă roșesc.
Nu m-am certat cu el. Avea dreptate, iar eu știam asta.
Câteva zile mai târziu, m-am dus la șef cu o cerere de mărire de salariu. Am cerut 2.500 de lei în plus. Nu mi i-a dat, dar pentru prima dată în cariera mea am spus suma exactă, fără să mă ascund după aceleași formule moi. M-a refuzat frumos. Mi-a spus că bugetul e blocat și că poate la anul. Atunci mi-am dat seama de treaba asta: nu e despre răspunsul lui, ci despre faptul că am spus, în fine, ce vreau. Răspunsul lui era doar informație pentru mine, ca să știu dacă mai stau sau plec.
Oricum, insula aia cu broaște țestoase, cumpărată de fratele meu cu bani împrumutați și cu o ofertă spusă tare, se numește acum Karydia. Are o casă din piatră cu verandă, un nuc bătrân, un leagăn de lemn și o femeie însărcinată în luna a noua, care a învățat să râdă din nou. Și are, undeva pe o colină, o piatră funerară fără nume, pe care Andrei a pus-o pentru tatăl pescar care nu mai apucase să-i culeagă nucile. A găsit-o într-o magazie, spartă în două, iar el a lipit-o cu un adeziv pentru piatră cumpărat din Timișoara, de la un magazin de bricolaj care se numește Bricostore, cu 25 de lei.
Când l-am întrebat de ce a pus-o acolo, mi-a zis doar atât:
— Ca să-și culeagă roadele. Și ca noi să nu uităm că unii oameni pleacă înainte să apuce.
Apoi mi-a trimis o melodie, poate ultima pe care o mai producea înainte de nașterea copilului. Se numea „Karydia”.
Am ascultat-o în seara aia, cu geamul deschis, lăsând aerul rece de aprilie să-mi intre în cameră. Pe fundal, se auzeau valuri.
