Prima dată am simțit că ceva nu e în regulă într-o marți dimineața, când am găsit ușa de la intrare descuiată. Locuiesc singură de când a murit soțul meu, acum șase ani, și am un obicei: verific yala de două ori înainte de culcare. În noaptea aia o verificasem de trei ori, pentru că băteam pasul pe loc din cauza unei dureri de spate și nu aveam somn. Dimineața, ușa era descuiată.
Bucătăria mirosea a cafea. Nu cafeaua mea — eu beau ness ieftin, din acela care se dizolvă și lasă un gust de tablă. Asta era cafea boabe, proaspăt râșnită. Pe blat, o ceașcă nespălată. Pe masa din sufragerie, un dosar cu șină, deschis la pagina cu semnături.
Am deschis dosarul și am rămas cu el în mână, lângă fereastră, ascultând cum trec tramvaiele pe linia 41. Era contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul meu. Apartamentul în care am stat treizeci și doi de ani. Apartamentul pe care îl plătisem împreună cu Radu, lună de lună, din salarii de ingineri la fabrica de rulmenți. Și acolo, pe ultima pagină, lângă semnătura mea falsificată după toate aparențele, scria numele cumpărătorului: Mircea. Ginerele meu.
Mircea e soțul fetei mele, Ioana. Stau la două străzi distanță. Au doi copii, Ștefan și Maria. Mircea lucrează la o firmă de pază, noaptea, iar ziua doarme. Ioana e asistentă la spitalul județean. Ne vedem duminica, când vin la masă. Cel puțin veneau. În ultimul an, mai rar. Ioana spunea că e obosită, că au treabă, că vine ea singură când apucă. Venea o dată pe lună, stătea jumătate de oră, se uita la telefon, pleca. Mircea nu mai venea deloc. „Are ture, mamă, știi cum e."
Am stat cu dosarul în mână până mi-au amorțit degetele. Apoi m-am așezat pe scaun și am citit fiecare pagină, cuvânt cu cuvânt. Erau actele mele. Buletinul meu, copie xerox. Certificatul de moștenire după Radu. Un extras de carte funciară de acum două săptămâni. Și contractul: eu, Anca Popescu, vând apartamentul din Bulevardul Gării numărul 14, apartament 7, domnului Mircea Ionescu, pentru suma de două sute optzeci de mii de lei.
Două sute optzeci de mii. Pe apartamentul ăsta aș fi putut lua trei sute cincizeci, cel puțin. Piața a crescut mult în ultimii ani. Dar nu asta era problema. Problema era că eu nu vândusem nimic. Nu semnasem nimic. Nu văzusem omul ăla de la notariat în viața mea.
Am încuiat ușa, de data asta cu cheia întoarsă de două ori și am sunat-o pe Ioana.
— Mamă, sunt la spital, ce e?
— Ai fost pe la mine azi-noapte?
— Noaptea? Nu, am avut gardă. De ce?
— Cine are cheie de la apartamentul meu în afară de tine?
Tăcere. Apoi, alt ton:
— Mamă, ce s-a întâmplat?
I-am spus. Despre ușă, despre cafea, despre dosar. Pe măsură ce vorbeam, la celălalt capăt se făcea liniște. Nu liniștea aia de spital, cu aparate care bipăie. O liniște grea, de om care își ține respirația.
— Nu se poate, a zis în cele din urmă. Mircea nu ar face așa ceva.
— Cine altcineva are cheie?
— El are o cheie de rezervă, da. Dar nu ar…
— Vino aici. Acum.
A venit într-o oră. Purta încă halatul sub geacă. S-a așezat pe canapea, a deschis dosarul, a întors paginile. La un moment dat și-a dus mâna la gură, ca și cum ar fi vrut să-și acopere gura, apoi a lăsat-o pe genunchi.
— E semnătura lui.
— Nu e semnătura mea.
— Mamă…
— Nu mai spune „mamă". Spune ce știi.
A început să plângă. Printre sughițuri, am înțeles: Mircea avea datorii. Jocuri de noroc, mai exact. Pierduse la pariuri sportive o sumă pe care nu o putea acoperi nici cu trei salarii. Luase bani de la niște oameni care nu trimit notificări prin poștă. Iar apartamentul meu era garanția. Nu vândut, nu încă. Contractul era gata, trebuia doar depus la notariat pentru autentificare. Semnătura mea — imitată după o procură veche pe care i-o dădusem acum doi ani, când mi-am schimbat buletinul și nu puteam sta la coadă.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră, s-a uitat la tramvaiul care tocmai pleca din stație.
— Trebuie să vorbesc cu el, a zis.
— Vorbește. Și spune-i că vin mâine la poliție.
A doua zi dimineața, Mircea a apărut la ușa mea. Bătuse la ușă ca un om care nu vrea să fie auzit de vecini. L-am lăsat să intre, pentru că aveam nevoie de el în apartament ca să-i spun ce am de spus, nu pe palier.
S-a așezat pe scaunul din bucătărie, același pe care stătuse de zeci de ori la ciorbă duminica. Părea mic. Nu mai era bărbatul care îmi spunea „soacră, mai dați-mi un polonic". Era un om care nu dormise de mult.
— Nu am vrut să vă fac rău, a zis.
— Ai vrut să-mi iei casa.
— Nu… adică… nu trebuia să pierdeți nimic.
— Cum așa?
— Plăteam eu ratele. La notariat. În rate.
— Ce rate, Mircea? Tu nu ai bani de pâine, ce rate?
A tăcut. S-a uitat la mâinile lui, la unghii, la verighetă. Atunci am văzut-o: nu mai avea verigheta. O amanetase.
— Și ce trebuia să se întâmple după ce semnai contractul? L-ai fi dat celor cărora le datorezi bani, nu?
— Ei doar voiau garanția. Apartamentul rămânea la dumneavoastră. Teoretic.
— Teoretic. Un cuvânt minunat pentru oamenii care trăiesc practic.
Am scos din sertarul de la bucătărie un plic galben. Îl pregătisem dimineața, înainte să vină. În el: copia contractului, cu semnătura mea din nou falsificată — dar de data asta de mine, peste cea veche, cu pix roșu, ca să se vadă clar că e anulat — plus o cerere scrisă de mână către banca mea, pentru blocarea oricărei tranzacții imobiliare pe numele meu fără prezența mea fizică. Am pus plicul pe masă, între noi.
— Ce e asta?
— Planul meu de apărare. Dar nu pentru asta te-am chemat.
Am scos telefonul. Am deschis aplicația băncii. Am întors ecranul spre el.
— Uită-te aici. Vezi contul ăsta? E contul de economii al lui Ștefan și al Mariei. L-am deschis când s-a născut primul. În fiecare lună puneam câte o sută de lei. Acum sunt douăzeci și opt de mii patru sute. Erau pentru facultatea lor.
— Doamna Anca…
— Stai. Acum o să fac un transfer.
Am apăsat pe butoane. Transfer. Contul meu curent. Suma: douăzeci și opt de mii patru sute de lei. Motiv: „retragere totală — anulare economii".
— Le-am promis copiilor banii ăștia la majorat, am zis. Dar tu mi-ai luat siguranța, Mircea. M-ai făcut să mă simt ca o străină în propria casă. Așa că mi-o iau înapoi. Banii se duc într-un alt cont, pe care îl deschid azi, tot la Banca Transilvania, dar pe numele meu, fără acces pentru nimeni altcineva. Când vor fi copiii mari, voi decide eu ce merită. Poate tot ai lor, poate altceva. Dar nu mai depinde de tine și de Ioana.
S-a uitat la ecran. Pe față i s-a schimbat ceva, dar nu triumful meu, ci căderea lui. Și-a dat seama, cred, că tocmai pierduse mai mult decât o semnătură.
— Nu aveți dreptul, a șoptit.
— Ba da. Am tot dreptul. E contul meu. Și apartamentul e al meu. Și viața mea e a mea. Tu doar ai încercat să le iei pe toate trei, pe rând.
S-a ridicat. A luat plicul galben de pe masă, l-a deschis, s-a uitat peste hârtii. Nu a comentat nimic. Apoi a pus plicul la loc și a scos din buzunarul interior al gecii un card de plastic, un card de membru la o sală de jocuri de noroc. L-a așezat pe masă, lângă plic.
— Vă rog să nu sunați la poliție, a zis.
— Nu sun, dacă te duci chiar acum la poliție și declari tot. Semnătura falsă, datoriile, amenințările. Așa ne asigurăm că nu mai încerci.
— Și Ioana?
— Ioana a ales să creadă în tine. Dar asta e alegerea ei. Dacă vrei s-o păstrezi, fă ce trebuie.
A plecat fără să mai spună nimic. Pe palier, în lumina becului care pâlpâia de câteva săptămâni, s-a uitat înapoi o singură dată, apoi a tras ușa.
Am stat mult în bucătăria aia. Ceaiul s-a răcit. Afară, tramvaiul trecea la fiecare zece minute, zguduind ușor cana de pe masă. M-am ridicat, am încuiat ușa, am scos cheia de rezervă din ascunzătoarea din hol — același loc de douăzeci de ani — și am băgat-o în geantă. La un moment dat, m-am trezit în fața oglinzii din hol, cu geanta în mână, ca și cum aș fi plecat undeva. Nu plecam. Dar voiam să știu că pot.
Peste câteva zile, am vorbit cu un avocat. „Aveți dreptate, doamnă Popescu", mi-a zis. „Semnătura nu e a dumneavoastră, nu e nevoie de mai mult." Mi-a întocmit o notificare prin care cerea radierea oricărei mențiuni privind contractul lui Mircea. Am trimis-o prin executor, cu confirmare de primire. Cost: o sută optzeci de lei. Banii mei, folosiți pentru mine.
Ioana m-a sunat după două săptămâni. Voiam să amân, dar am răspuns.
— Mamă, Mircea a fost la poliție. A declarat tot.
— Bine.
— Nu știu dacă mai rămân cu el.
— Asta e treaba ta.
— Dar copiii…
— Copiii sunt copiii. Tu ești mama lor. Dar nu te aștepta să salvez un om care a vrut să-mi ia acoperișul de deasupra capului. Și nu mă suna să-mi spui că sunt de vină. Nu sunt.
A tăcut mult. Apoi a închis.
A doua zi dimineața, m-am dus la bancă. Am stat la coadă, am cerut deschiderea unui nou cont de economii, pe numele meu, cu depozitul de douăzeci și opt de mii patru sute de lei. Funcționara m-a întrebat dacă vreau să setez o parolă. Am spus: „Da, să fie ceva ce nu poate ghici nimeni."
Am tastat: „Ramură de fag". Radu îmi spunea așa, înainte. Era singurul om care știa ce înseamnă.
Acum, dimineața, la prima oră, stau cu cafeaua mea ness la fereastră și mă uit la tramvai. Ușa e încuiată. Cheia e la mine. Și viața, pentru prima dată după mult timp, e din nou în contul meu.
