Corina avea patruzeci și șase de ani și un atelier de tapițerie auto moștenit de la tatăl ei, lângă ieșirea din Ploiești spre Buzău. Mirosea acolo a piele nouă și a spumă poliuretanică, iar radioul din colț ținea tot timpul un post cu manele vechi, pentru că așa îi plăcea lui taică-său și nimeni nu s-a atins de aparat de zece ani.
Ginerele ei, Andrei, venise în familie acum șase ani, când s-a căsătorit cu Ioana, fata Corinei. Bărbat descurcăreț, cu mașina lui de-a doua mână și planuri mari. Lucrase în atelier, la început ca ajutor, apoi tot mai mult cu hârtiile, cu furnizorii, cu clienții. Corina îi dăduse încredere fiindcă nu avea pe altcineva să-i ducă afacerea mai departe — fiul ei plecase la muncă în Germania și nu se mai întorsese decât de Paște și de Crăciun.
În vara asta, pe nouăsprezece iulie, Corina a intrat la notar să depună niște acte de la ANAF și a aflat, aproape întâmplător, de la fata de la ghișeu, că atelierul nu mai figura pe numele ei. Se schimbase proprietarul cu trei luni în urmă. Andrei. Printr-o procură pe care Corina o semnase primăvara, crezând că e pentru o simplă împuternicire de ridicare a unor piese de la vamă din Constanța, fiindcă așa îi spusese el, cu hârtia pusă pe capota mașinii, în grabă, „semnează aici, mamă, că plec".
A stat pe scaunul din sala de așteptare a notarului vreo zece minute, cu poșeta în poală, fără să se ridice. O femeie de lângă ea, care aștepta rândul la o succesiune, i-a împins o sticlă de apă fără să spună nimic. Corina a băut o gură și abia atunci a simțit că-i tremură mâna.
S-a dus direct la atelier. Andrei era acolo, cu un client, discuta un preț pentru tapițerea unui Logan. Când clientul a plecat, Corina a pus geanta pe masa de lucru și a scos hârtia pe care i-o dăduse fata de la notariat, cu extrasul de carte funciară nou.
— De ce scrie aici numele tău?
Andrei a răspuns că a fost o soluție „pentru credit", că băncile nu dau împrumut pentru investiții unei persoane de vârsta ei, că trebuia cineva mai tânăr pe acte ca să obțină finanțare pentru un compresor nou și un utilaj de vopsit. A zis-o repede, uitându-se pe geam, la un motociclist care trecea pe șosea.
— Și mie de ce nu mi-ai spus?
N-a avut un răspuns bun. A zis ceva despre „nu voiam să te stresez cu hârtii", despre planuri de viitor, despre Ioana și copiii lor — doi băieți, de patru și șapte ani, pe care Corina îi lua de la grădiniță de trei ori pe săptămână.
Ioana n-a fost acolo în ziua aia. A venit seara, la Corina acasă, într-un bloc din cartierul Mihai Bravu, la etajul trei, cu balconul plin de mușcate pe care le uda mama ei în fiecare dimineață de douăzeci de ani. A găsit-o pe Corina la masa din bucătărie, cu un dosar de plastic din care ieșeau colțuri de hârtii, și un pahar de ceai de tei răcit lângă cot, neatins.
— Mamă, sunt sigură că Andrei n-a vrut să…
— Ioana. Stai jos.
S-a așezat. Corina a împins spre ea, pe fața de masă cu flori, extrasul de carte funciară.
— Tatăl tău a muncit acolo douăzeci și opt de ani. Eu, încă optsprezece de când a murit el. Nu e vorba de un credit, e vorba că m-a mințit ca să iscălesc o hârtie fără să știu ce iscălesc.
Ioana n-a mai zis nimic multă vreme. S-a uitat la mușcatele de pe balcon, la geamul întredeschis pe unde intra zgomotul de la un tramvai care trecea pe bulevard, ceva mai încolo. Apoi a întrebat, cu voce mică:
— Ce-o să faci?
— Ce trebuia să fac de mult. Să nu mai am încredere doar pentru că-mi e drag.
A doua zi, Corina s-a dus la avocata familiei, doamna Preda, cu biroul lângă Tribunalul Prahova. I-a povestit tot, cu data exactă de pe procură, cu semnătura ei, cu tot. Avocata a citit documentul de două ori.
— Procura era pentru ridicare de mărfuri vamale. Nu autorizează transfer de proprietate. Actul de vânzare-cumpărare e nul, doamnă Corina. Putem cere anularea la instanță, dar și mai simplu — mergem direct la notarul care a autentificat vânzarea și arătăm că a fost dată în baza unei procuri cu obiect diferit de cel folosit.
Procesul a durat cinci luni. Andrei a încercat de două ori să vină la Corina acasă să vorbească, o dată cu flori, o dată cu o sticlă de vin de Murfatlar, cadou pentru „împăcare". A doua oară Corina nici nu i-a deschis ușa — a vorbit cu el prin interfon, din bucătărie, cu telefonul lângă ea, pe care avocata îi spusese să înregistreze orice discuție.
— Nu mai am nimic de vorbit cu tine la interfon, Andrei. Ai un termen de instanță pe douăzeci și trei octombrie. Acolo vorbim.
La termenul din octombrie, în sala mică de la Tribunalul Prahova, Andrei a venit singur, fără Ioana. Corina a intrat cu dosarul ei de plastic, același din bucătărie, acum plin cu copii legalizate, cu extrasul CF, cu procura originală scanată. Judecătoarea a citit obiectul procurii cu voce tare — „ridicare bunuri de la Biroul Vamal Constanța" — și l-a întrebat pe Andrei direct cum a ajuns de acolo la un contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil cu teren de patru sute douăzeci de metri pătrați.
N-a avut ce răspunde clar. A bâiguit ceva despre „înțelegere verbală", despre „aveam de gând să-i dau bani înapoi, cincizeci de mii de lei, în rate". Instanța a anulat actul de vânzare. Cartea funciară a revenit pe numele Corinei, cu cheltuieli de judecată în sarcina lui Andrei.
Ieșind din sală, Corina n-a spus nimic triumfător. A sunat-o pe Ioana din fața clădirii tribunalului, cu vântul de toamnă mișcând frunzele unui castan bătrân de lângă intrare.
— S-a terminat. Atelierul e din nou pe numele meu.
— Mamă… și noi? Cu Andrei?
— Asta hotărâți voi doi. Eu nu-l mai vreau lângă atelier, dar pe tine și pe băieți vă vreau lângă mine, cum am fost mereu.
Peste o săptămână, Corina a schimbat administratorul la firmă și a mers cu Ioana la bancă, să deschidă un cont nou pe numele fetei, separat, unde a transferat un procent din profitul lunar — treisprezece la sută, cât ar fi urmat să primească oricum, prin moștenire, dar acum documentat, cu contract, cu semnătura ei și numai a ei.
Andrei n-a mai călcat pe la atelier. A trecut o dată cu mașina pe șosea, într-o după-amiază de noiembrie, a încetinit lângă poartă, a văzut firma veche, cu numele tatălui Corinei, pusă la loc pe fațadă, și a mers mai departe fără să oprească.
Copiii au continuat să vină la bunica lor de trei ori pe săptămână. Cel mic, Matei, a găsit într-o zi vechea rolă de piele maro din depozit și a întrebat de ce miroase așa de bine. Corina i-a spus că e mirosul unui atelier care rămâne acolo unde trebuie, cu cine trebuie.
