L-au poreclit „Teodor cel cu pisici" la notariatul din Brașov, pe strada Mureșenilor. De doisprezece ani bătea la mașină aceleași cereri de moștenire, aceleași contracte, aceleași procuri. Degetele i se încovoiaseră ca niște gheare mici, iar între omoplați îi creștea o cocoașă de funcționar bătrân, deși abia trecuse de patruzeci și doi. Salariul îi ajungea exact cât să plătească o garsonieră sub acoperiș, pe strada Castelului, și să-și cumpere pâine, brânză și conserve de pește. Împărțea peștele cu pisicile din cartier.
Notarii râdeau de el. Mai ales doamna Stela, care conducea biroul cu o riglă de metal și o voce ascuțită ca ea. Când Teodor ieșea în pauză, în loc să-și bea ceaiul cu ceilalți funcționari, cobora în curtea interioară unde așteptau pisicile. Le cunoștea pe fiecare: Blană, cu urechea ruptă, fumurie și bătrână; Negruț, care șchiopăta de-o labă; și Smântână, o pisică albă cu un ochi albastru și unul galben, care apărea doar când ploua. Teodor rupea pâinea în bucăți mici și le așeza pe capacul unui tomberon vechi, ca pe un platou.
Într-o seară de noiembrie, când ceața cobora de pe Tâmpa și intra pe sub porți, a găsit un pisoi. Stătea ghemuit lângă zidul bisericii negre, ud până la piele, cu blana roșcată lipită de coaste. Nu mieuna. Doar se uita la Teodor cu ochi verzi, liniștiți, de parcă îl aștepta de mult.
— De unde-ai răsărit tu, mă? a întrebat Teodor, desfăcându-și fularul.
Pisoiul nu s-a mișcat. Teodor l-a băgat sub haină, lângă piept, și a simțit inima mică bătându-i în coaste. Așa a ajuns acasă.
I-a pus numele Rosianu. Pentru că blana lui avea culoarea acoperișurilor vechi din oraș, când apune soarele. Rosianu dormea pe pernă, lângă capul lui Teodor, și noaptea scotea niște sunete ciudate, ca un murmur. Nu toarce — povestește, își spunea Teodor. Și-l asculta, în întuneric, cum îngână ceva ce semăna cu o limbă veche.
Teodor nu mai întârzia la birou. Fugea acasă imediat după program, urca scările câte trei trepte, descuia ușa și-l găsea pe Rosianu așteptându-l în prag, cu coada ridicată ca un semn de exclamare. Stăteau împreună la fereastră și priveau acoperișurile Brașovului, iar Rosianu își spunea poveștile lui mormăite, cu ochii pe jumătate închiși.
Într-o iarnă, biroul a câștigat un proces mare de moștenire. Doamna Stela, într-un gest rar, a adus o oală de vin fiert cu scorțișoară și a turnat fiecărui funcționar câte un pahar. Teodor a băut două, pentru că îi era frig și pentru că ziua aceea avea ceva bun în ea: în sfârșit, un proces se terminase cu succes.
A ajuns acasă după unsprezece noaptea. I-a dat lui Rosianu bucățele de pui, i-a spus noapte bună și s-a prăbușit în pat. A adormit cu palma pe blana pisicii.
A visat străzi pavate cu piatră cubică, felinare cu gaz, o femeie cu părul roșu care plângea pe treptele unei case mari. Și cuvinte. Cuvintele veneau în șiruri, se așezau singure, una după alta, ca mărgelele pe ață. Teodor s-a trezit cu gura uscată, cu degetele tremurând. S-a dus la masă, a aprins veioza și a început să scrie.
A scris până dimineața. Când s-a uitat pe fereastră, zăpada cădea peste orașul vechi, iar pe masă zăceau douăzeci și șapte de pagini. O piesă de teatru. Cu personaje pe care nu le cunoștea, cu un dialog care părea dictat. S-a uitat la Rosianu. Pisica stătea pe colțul mesei, cu coada încolăcită în jurul labelor, și-l privea cu ochii ei verzi, liniștiți.
— Tu mi le-ai spus? a întrebat Teodor.
Rosianu a clipit o dată. Apoi a început să se spele pe față, cu mișcări lente, de parcă nu se întâmplase nimic.
A ținut-o așa șapte nopți. În fiecare noapte, aceleași cuvinte venind de nicăieri. Teodor scria până i se înțepeneau degetele, până când lampa rămânea fără gaz, până când zorile albe se strecurau printre țurțuri. Dimineața, la birou, punea hârtiile în sertar și lucra mecanic, cu capul în altă parte.
Când manuscrisul a fost gata, a luat trei zile de concediu. A bătut la ușa unei edituri mici de pe strada Republicii. O firmă de stat, cu pereți verzi și calorifere reci. A intrat cu o mapă de carton sub braț.
Doamna de la recepție l-a întrebat cum îl cheamă. Teodor s-a uitat pe fereastră, la muntele Tâmpa acoperit de zăpadă, apoi la mâinile lui, care miroseau a pește și a hârtie veche.
— Andronic, a spus el. Anatol Andronic.
Numele i-a plăcut. Suna ca un personaj de roman.
Piesa a fost publicată într-o săptămână. Apoi a fost citită la radio, s-a jucat la teatrul din Sibiu, s-a tradus în maghiară și în germană. Au venit bani. Mai întâi mărunți, apoi valuri mari, de care Teodor nu știa ce să facă. Și-a cumpărat un palton nou, fără petice la coate. I-a cumpărat lui Rosianu un coș de nuiele, cu pernă de catifea. Pisica s-a urcat în el, s-a învârtit de trei ori și a adormit, ca și cum știa dintotdeauna că așa trebuia să fie.
Dar era o problemă. Mică la început, apoi tot mai mare: Anatol Andronic nu exista. Iar Teodor cel cu pisici, funcționarul din spatele mesei, nu putea semna. Editura voia o fotografie pentru al doilea tiraj. Ziarul local cerea un interviu. Teatrul din Cluj dorea să-l cunoască pe autor la premieră.
Teodor stătea seara, cu Rosianu pe genunchi, și se uita la hârtiile tot mai numeroase de pe masă. Contracte, scrisori, invitații. Toate îi cereau să fie altcineva.
— Ce fac, Rosianu? spunea el, mângâind blana roșcată. Le spun că eu sunt? Că un funcționar cu degetele strâmbe a scris asta? Că tu mi-ai dictat?
Pisica își ridica botul și îl privea cu ochii ei verzi, adânci ca fântânile din curțile interioare. Nu spunea nimic. Doar toarce. Apoi sărea de pe genunchi și se ducea la fereastră, unde acoperișurile Brașovului dormeau sub zăpadă.
Într-o dimineață, doamna Stela l-a oprit chiar la intrarea în birou, înainte să apuce să-și scoată paltonul.
— Am văzut manuscrisul, Teodor, a spus ea scurt, cu vocea ei ascuțită ca rigla de pe masă. Acum două luni, când ai ieșit la prânz și ai lăsat sertarul descuiat. Era acolo, sub registrele vechi. Am citit tot. Și am citit și piesa lui Andronic din vitrina librăriei. Cuvintele sunt aceleași, Teodor. Fraza cu femeia de pe trepte, cu părul roșu. Nu poți nega.
Teodor a simțit cum i se golește pieptul. Nu de frică; de rușine. Că fusese atât de prost încât să lase cheia în broască.
— Ce vrei? a întrebat el, cu vocea uscată.
Doamna Stela a zâmbit. Un zâmbet mic, tăios.
— Jumătate. Toate contractele viitoare, jumătate prin mine. Fac firma în numele lui Andronic, păstrez conturile, vorbesc cu editorii. Tu scrii. Eu semnez.
— Vrei să spui că tu ai să fii Andronic?
— Eu semnez. Așa ești acoperit. Și eu sunt plătită. Simplu.
Au urmat trei săptămâni de purgatoriu. Teodor se ducea la birou, își vedea de hârtii, iar în fiecare seară scria. Dar nu ca înainte. Cuvintele veneau greu, ca prin nisip. Rosianu nu mai mieuna noaptea. Stătea pe coșul de nuiele și-l privea cu ochi verzi, reci, de parcă îl vedea pentru prima dată.
Într-o noapte, Teodor a răsturnat călimara pe o pagină scrisă pe jumătate. Cerneala neagră s-a întins ca o pată de petrol. A strâns foaia în mână, a mototolit-o, a aruncat-o pe jos. Rosianu a sărit de pe coș, s-a apropiat de hârtia mototolită, a mirosit-o. Apoi s-a uitat la Teodor și a făcut un lucru pe care nu-l făcuse niciodată: a mieunat. Un sunet scurt, ascuțit, ca o lamă. Și a ieșit din cameră, cu coada ridicată.
Teodor a rămas singur, cu fața în palme, cu paltonul pe umeri, cu fereastra deschisă spre orașul vechi.
A doua zi, la prânz, s-a dus la biroul doamnei Stela cu o mapă subțire sub braț. A pus-o pe masă, lângă riglă.
— Ce-i asta?
— O declarație. Scrisă și semnată de mine, cu numele meu adevărat: Teodor Munteanu. Spune tot. Că eu am scris piesa lui Anatol Andronic, de la prima literă la ultima. Că numele Andronic a fost inventat de mine, într-o dimineață de ianuarie, la recepția editurii de pe strada Republicii. Am făcut trei copii. Una rămâne la mine. Una o trimit chiar azi editurii, cu rugămintea s-o păstreze la dosar. A treia e pentru tine.
Doamna Stela a deschis mapa, a citit primele rânduri, apoi a ridicat privirea.
— Dacă publici asta, pierzi tot. Numele, contractele, banii deja încasați pe Andronic.
— Poate. Dar dacă declarația există la editură, semnată de mine, jumătatea ta din bani nu mai are nicio bază legală de șantaj. N-ai cum să ceri jumătate dintr-un secret care nu mai e secret. Ce pot să-ți ofer e altceva: patruzeci de mii de lei, chiar acum, din contul pe care l-am deschis pe numele lui Andronic. Jumătate din tot ce am strâns până azi. Ultima plată. După asta, nu-mi mai ceri nimic, iar eu nu te mai pomenesc în nicio hârtie.
Doamna Stela a bătut cu degetele în masă, de trei ori, gânditoare.
— Și dacă spun eu editurii că tu m-ai obligat să tac, că m-ai amenințat?
— Spune. Declarația mea arată data la care am scris-o, cu o zi înaintea acestei discuții. Am dus-o azi-dimineață la notarul de la parter, cel de pe strada Muzeului, nu la noi. Are ștampilă și dată certă. Poți să spui ce vrei. Hârtia rămâne hârtie.
Femeia l-a privit lung, cu ochii ei ascuțiți ca rigla, apoi a împăturit mapa și a pus-o în sertar.
— Bine, Teodor. Ia-ți banii ăia și du-te. Nu vreau numele meu lângă povestea asta cu pisici.
În aceeași după-amiază, Teodor s-a dus la bancă. A deschis un cont nou, pe numele lui adevărat. A închis contul vechi, cel pe care doamna Stela avea împuternicire, și i-a transferat femeii patruzeci de mii de lei, așa cum promisese. A lăsat la editură, la recepție, a treia copie a declarației, într-un plic sigilat, cu rugămintea s-o adauge la dosarul piesei.
Apoi s-a dus acasă. Rosianu dormea pe coșul de nuiele, cu coada peste nas. Teodor s-a așezat lângă el, pe podea, cu spatele la perete.
— Am scăpat, i-a spus, cu mâna pe blana lui.
Pisica a deschis un ochi, apoi amândoi. S-a ridicat, s-a întins, și a sărit pe genunchii lui Teodor. A început să toarcă. Încet, ca un ceas vechi care își reia mersul.
În seara aceea, s-a așezat la masă cu o foaie curată dinainte. A scris o scrisoare de demisie pentru notariatul de pe strada Mureșenilor, scurtă, fără explicații. A pus-o într-un plic, l-a lipit, a scris pe el adresa biroului.
Rosianu a sărit pe masă, s-a așezat exact lângă plicul lipit, cu labele strânse sub piept, și l-a privit pe Teodor cu ochii lui verzi. Teodor a luat o a doua foaie, curată. În capul paginii a scris, apăsat, cu cerneala proaspătă: „Teodor Munteanu". Rosianu s-a ridicat, a călcat peste primele rânduri, apoi s-a culcat de-a curmezișul foii, cu botul spre fereastră, unde acoperișurile Brașovului se profilau în întuneric, iar deasupra lor, pe cerul de ianuarie, se arătau primele stele. Teodor a pus mâna pe blana roșcată și a lăsat pisica acolo, peste hârtie, peste numele lui, până când cerneala s-a uscat singură.
