Maria Ionescu avea șaptezeci și doi de ani și un diagnostic pe care nu-l spusese nimănui, în afară de doctorul Petrescu și de avocatul care venise săptămâna trecută să bată la ușă cu un dosar subțire. Cancer la pancreas, stadiul patru. Trei luni, poate patru, dacă era norocoasă.
Stătea la masa din bucătărie, în casa de pe strada Zambilelor din Ploiești, casa în care crescuse fiica ei și, mai târziu, nepoata ei, Ioana. O casă cu grădină, cu un nuc bătrân lângă gard și cu amintirea unui soț, Gheorghe, mort de opt ani, care sădise nucul cu mâinile lui în anul în care se născuse Ioana.
Pe masă erau două foi de hârtie. Una era o scrisoare, pe care o scria de trei zile, ștergând și reluând fraze, pentru nepoata ei. Cealaltă era un act de la notariat, gata semnat, prin care casa îi rămânea Ioanei — toată, în întregime, fără să fie împărțită cu nimeni altcineva din familie.
Fiindcă exista cineva care voia să fie împărțită.
Radu, ginerele ei, soțul fiicei moarte de cinci ani într-un accident de mașină pe DN1, venise de trei ori în ultima lună. Prima dată cu flori și cu vorbe despre cât de mult îi lipsea Elena. A doua oară cu o propunere: să vândă casa acum, cât mai era Maria în viață, ca să nu se mai chinuie nimeni cu moștenirea, cu notarii, cu taxele. Banii i-ar fi împărțit — jumătate lui, jumătate Ioanei, „ca să aibă și fata un start în viață".
A treia oară venise cu un agent imobiliar.
— Mamă Maria, îi zisese Radu în bucătăria asta, la masa asta, în timp ce agentul măsura din priviri pereții și tavanul, casa asta valorează acum trei sute cincizeci de mii de euro. Peste un an poate nu mai valorează nimic, se strică piața. Gândește-te la Ioana. Are nevoie de bani acum, e la facultate, are chirie de plătit în București.
Maria îl ascultase fără să răspundă, cu mâinile împreunate în poală, până când agentul plecase, jenat de tăcerea ei. Apoi îi spusese lui Radu, cu vocea ei obișnuită, fără ridicări de ton:
— Casa asta nu e a ta, Radule. Și nu e nici a mea, de fapt. E a Ioanei. A fost mereu a Ioanei, din ziua în care s-a născut, chiar dacă hârtiile spun altceva până acum.
Radu plecase supărat, spunând că se va gândi „la interesul fetei", ceea ce Maria știa foarte bine ce înseamnă: interesul lui de a pune mâna pe jumătate din bani înainte ca cineva să-l poată opri.
De aceea sunase la avocat.
Actul de pe masă transfera proprietatea integral pe numele Ioanei, cu clauză de uzufruct viager pentru Maria — putea locui acolo până murea, dar casa nu mai putea fi vândută sau ipotecată fără semnătura Ioanei, care avea douăzeci și unu de ani și, spera Maria, mintea limpede a bunicii ei.
Rămânea doar scrisoarea. Cea mai grea parte.
*Draga mea Ioana,*
*Când vei citi rândurile astea, eu nu voi mai fi. Nu-ți scriu ca să te întristez, ci ca să-ți explic un lucru pe care poate nu-l știi: casa asta e a ta, semnată, legală, de necontestat de nimeni, inclusiv de Radu, oricât s-ar strădui el.*
*Nu-l urî pentru asta. A pierdut-o pe mama ta și de atunci se agață de orice îi dă siguranță, chiar dacă siguranța aceea vine din buzunarul altcuiva. E un om speriat, nu unul rău. Dar frica lui nu e vina ta de plătit.*
*Nuci ăla din curte l-a plantat bunicul tău în ziua în care te-ai născut. A spus atunci că vrea ca tu să culegi din el nuci într-o zi, cu copiii tăi. Nu-l tăia, orice ți-ar spune agenții imobiliari despre „potențialul terenului".*
*Am pus în sertarul din stânga al bufetului toate hârtiile de care ai nevoie — actul, testamentul, numărul avocatului meu, doamna Constantinescu, care știe tot ce trebuie să știe și te va ajuta dacă cineva încearcă să conteste ceva.*
*Nu-ți cer să rămâi în casa asta toată viața, dacă nu vrei. Îți cer doar să decizi tu, cu capul tău limpede, nu împinsă de nevoia altcuiva de bani rapizi.*
*Te iubesc de când erai cât o pâine, Ioana. Ai grijă de tine.*
*Bunica ta, Maria*
Puse scrisoarea într-un plic, îl lipi, scrise pe el numele Ioanei cu litere de tipar, ca să fie sigură că se citește clar, și îl așeză peste actul notarial, în sertarul din stânga al bufetului, exact unde spusese.
*
Ioana veni sâmbăta următoare, chemată de o telefon scurt: „Vino, am ceva important de discutat." Găsi casa mirosind a cafea și a plăcintă cu mere, semn că bunica ei încă avea puteri să gătească, deși slăbise vizibil în ultimele săptămâni.
— Bunico, ești bine? Radu mi-a zis că ai fost la doctor de mai multe ori luna asta.
Maria puse plăcinta pe masă, tăie o bucată și i-o întinse, cu mâinile care tremurau puțin, dar sigur.
— Radu vorbește prea mult despre lucruri care nu-l privesc. Stai jos, mănâncă, și lasă-mă să-ți spun ceva.
Îi povesti tot — diagnosticul, actul de la notar, vizitele lui Radu cu agentul imobiliar, planul lui de a vinde casa înainte ca Ioana să apuce să moștenească ceva cu adevărat al ei. Ioana asculta cu furculița oprită la jumătatea drumului spre gură, cu ochii tot mai mari.
— Bunico… de ce nu mi-ai spus de la început? Despre boală?
— Fiindcă voiam să-ți dau timp să te obișnuiești cu gândul înainte să vină și restul veștilor odată. Și fiindcă știam că, dacă afli acum despre casă, o să crezi că fac asta din milă, sau din grabă. Vreau să știi că am gândit-o de mult, cu mult înainte să aflu de boală. Casa e a ta fiindcă așa am vrut mereu, nu fiindcă mor.
Ioana lăsă furculița jos și își puse palmele pe masa de lemn, aceeași masă la care mâncase de mii de ori de-a lungul copilăriei ei, cu urme de la cuțitul cu care tăiase pâine când avea nouă ani și bunica o lăsase, prima oară, să încerce singură.
— Radu o să fie furios.
— Radu va fi furios oricum, ce facem sau nu facem. Întrebarea e ce vrei tu să faci cu casa asta, după ce eu nu mai sunt. Poți s-o vinzi, dacă vrei — e dreptul tău, e casa ta. Poți s-o închiriezi, poți locui în ea, poți s-o dai cadou cuiva, dacă asta te face fericită. Singurul lucru pe care ți-l cer e să decizi tu, nu Radu, nu nimeni altcineva care crede că știe mai bine ce e bine pentru tine.
*
Radu află despre act două săptămâni mai târziu, când Maria, simțind că timpul se scurtează mai repede decât crezuse, îl chemă în bucătărie și îi spuse direct, fără ocolișuri.
— Casa e a Ioanei. Actul e semnat, e la notariat, e definitiv. N-are rost să mai aduci agenți imobiliari, Radule.
Fața lui se schimbă, pentru o clipă, dintr-una calmă într-una crispată, ca și cum ar fi primit o lovitură pe care n-o aștepta chiar atunci.
— Mamă Maria, eu am crescut-o pe fata asta la fel de mult ca dumneata. Am dreptul măcar să…
— N-ai niciun drept asupra acestei case, Radule. Ai avut dreptul să fii tatăl Ioanei, și ai fost, și îți mulțumesc pentru asta, sincer. Dar dreptul de tată nu înseamnă drept de proprietate. Casa asta a fost a familiei mele înainte să te cunosc pe tine, și rămâne a familiei mele — a Ioanei — după ce plec eu.
— Și eu ce fac? repetă el, cu vocea ridicată acum, cu o disperare pe care Maria n-o mai văzuse la el până atunci. Am datorii, mamă Maria. Am pierdut jobul luna trecută. Credeam că…
— Credeai că poți vinde casa moartei mele fiice și a soțului meu ca să-ți plătești datoriile, îl întrerupse Maria, cu o duritate rece pe care rareori și-o permitea. Radule, îmi pare rău de situația ta. Dar nu e vina Ioanei, și nu-i pot cere ei să plătească pentru greșelile tale financiare doar fiindcă ești tatăl ei.
Radu ieși din casă fără să mai spună nimic, trântind ușa atât de tare încât un ghiveci de pe pervaz căzu și se sparse pe podea. Maria rămase la masă, privind cioburile, apoi se ridică încet, luă mătura din cămară și le strânse una câte una, fără grabă, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume — deși știa foarte bine că nu îl avea.
*
Muri în noiembrie, la trei luni de la diagnostic, exact cât prezisese doctorul Petrescu. Ioana era lângă ea, la spitalul din Ploiești, ținând-o de mână în ultimele ore, când Maria, cu vocea aproape stinsă, îi spuse ultimul lucru pe care avea să-l mai spună vreodată:
— Sertarul din stânga. Nu uita.
Ioana nu uitase. În seara înmormântării, după ce toată lumea plecase și casa rămăsese goală, cu excepția ei, deschise sertarul din bufet și găsi scrisoarea, alături de acte, așa cum promisese bunica ei.
O citi de trei ori, la masa din bucătărie, sub lumina slabă a becului pe care bunica nu-l schimbase niciodată, deși pâlpâia de un an. Apoi ieși în curte, în noaptea rece de noiembrie, și se opri lângă nucul plantat în ziua nașterii ei, cu ramurile golite de frunze, negre pe cerul întunecat.
Radu nu contestă niciodată actul. Poate știa că n-avea sorți de izbândă, poate rămăsese, în sfârșit, o urmă de rușine în el pentru ce încercase să facă. Veni o singură dată la Ioana, la câteva luni după înmormântare, și îi spuse, stângaci, că îi pare rău. Ioana îl ascultă, îi spuse că îl iartă, dar nu-i oferi niciun ban din vânzarea unei case pe care, până la urmă, nu o vându niciodată.
Locuiește acolo și acum. Nucul din curte a dat rod în vara următoare, prima oară după moartea bunicii, iar Ioana a cules nucile cu mâinile ei, așa cum spusese scrisoarea că într-o zi va face — poate, într-un viitor pe care nu-l putea încă vedea, cu copiii ei alături.
