Mama mea are o vorbă pe care o repetă de fiecare dată când cineva din familie se încăpățânează să apere ceva doar pentru că așa s-a făcut întotdeauna: „Și dacă toți sar în fântână, sari și tu?” Nu mi-am imaginat niciodată că o să-mi aduc aminte de vorba asta stând pe o plajă din Insulele Feroe, cu vântul care-mi tăia fața și mirosul de sânge care-mi întorcea stomacul pe dos.
Nu sunt activist. Nu sunt nici biolog marin. Sunt doar un tip din București care a ajuns în arhipelagul ăsta din Atlanticul de Nord pentru o filmare de documentar despre viața comunităților izolate. Regizorul voia imagini „autentice, fără filtru”, cum zicea el de fiecare dată când mă trimitea să stau cu camera în mână câte paisprezece ore pe zi. Am acceptat proiectul pentru bani — trei mii de euro pe lună, sumă la care în România doar cu mult noroc ajungi — și am ajuns la Tórshavn la începutul lui iulie.
Știam despre grindadráp. Citise m înainte să plec. Dar una e să citești despre o tradiție și alta e să stai la trei metri de ea.
***
Primele zile au fost de acomodare. Aerul ăla rece și umed îți intră în oase, chiar și vara. Mă cazasem la o familie de localnici, oameni serioși, care mă priveau cu suspiciunea tipică a celui care a văzut prea mulți jurnaliști străini venind să-i judece de sus. Hanna, gazda mea, o femeie de vreo cincizeci de ani, îmi pregătea micul dejun în fiecare dimineață în timp ce urmărea la radio prognoza meteo. Bărbatul ei, Jón, pescar din generația a treia, vorbea rar și tăia peștele pe masă cu aceeași precizie cu care alți oameni își scriu semnătura. Cei doi copii ai lor, de opt și unsprezece ani, se jucau pe stânci, aruncând cu pietre în apă.
Mi-au spus din prima că pentru ei vânătoarea de balene-pilot nu e un spectacol. E hrană. E o parte din felul lor de a trăi. Carnea se împarte între familii, se pune la congelator pentru iarna care aici durează opt luni, se dă și celor care nu pot ieși pe mare. Nimic nu se vinde, mi-a explicat Hanna cu un fel de mândrie calmă, ca și cum ar fi vorba despre cel mai firesc lucru din lume.
Am notat în jurnal, în seara aia: „Aici nu e despre bani. E despre faptul că ei nu văd în balenele astea aceeași creatură pe care o văd eu.” Am închis caietul și am adormit cu sunetul vântului bătând în geam.
***
A doua zi dimineață, Jón a primit un telefon. A spus ceva scurt în feroeză, a pus receptorul jos și s-a uitat la mine într-un fel care nu putea însemna decât un singur lucru: e timpul.
Nu o să descriu tot ce am văzut. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Camera mea a înregistrat totul, iar footage-ul ăla n-a văzut lumina ecranului decât o singură dată, în camera de montaj, cu regizorul lângă mine. Ne-am uitat amândoi la material fără să scoatem o vorbă. La final, el a stins monitorul și a spus: „Nu putem folosi așa ceva.” Avea dreptate.
Ce pot spune este că imaginile alea îți arată ceva ce nicio statistică nu poate transmite. Peste șapte sute de balene-pilot și delfini, adunate de bărci într-un golf unde apa e atât de puțin adâncă încât n-au nicio șansă să scape. Le poți auzi — nu doar sunetele alea ascuțite care le-au dat numele, ci și ceva mai grav: liniștea dinainte, când turma așteaptă la țărm.
Marinarii sunt în apă până la brâu, cu cuțite lungi. Sunt părinți, vecini, oameni cu care am stat la masă cu o seară în urmă. Femei în port, copii care privesc de pe dealuri — toți tăcuți, concentrați, cuminți. Nimeni nu strigă, nimeni nu pare tulburat. De fapt, asta e și mai tulburător decât orice altceva: rutina, eficiența, faptul că pentru ei nu e un eveniment dramatic, e o zi de lucru.
Un singur lucru nu-mi iese din minte, nici acum, la luni după filmare. O femelă adultă, separată de puiul ei de vreo cinci metri de apă. Bărcile veneau să le taie calea. Puiul plutea spre stânci, iar femela — care ar fi putut să se întoarcă, să se salveze, să dispară sub apă — s-a întors după el. Fără ezitare, cum ai urmări pe cineva în vis. N-a apucat să ajungă la el.
Biologii spun că balenele-pilot trăiesc în grupuri matriarhale strânse, conduse de femele bătrâne. Când un membru al grupului e în pericol, restul îl urmează. Asta nu e o metaforă romantică, e neurobiologie comportamentală. Practic, sistemul lor social e o frânghie solidă de loialitate. Și exact frânghia asta e cea folosită împotriva lor: aduni unul, vin toți.
Hanna mi-a spus, cu aceeași voce calmă cu care-mi punea cafeaua pe masă dimineața: „Ai noștri au făcut asta de o mie de ani. E ceva ce ne ține împreună.” Am vrut să-i răspund că poți ține o comunitate împreună și altfel, dar și-a dat seama și mi-a zâmbit ușor: „Tu nu înțelegi. E hrana noastră.” Și, într-un fel, avea dreptate. Doar că eu văzusem acum ce înseamnă pentru cealaltă parte.
***
În ultimii ani, oamenii de știință bat cu pumnul în masă. Încălzirea oceanelor modifică traseele cefalopodelor de adâncime — hrana principală a balenelor-pilot — iar pescuitul comercial le ia din ce în ce mai mult din mâncare. În plus, aceste animale joacă un rol în ecosistem pe care abia acum începem să-l înțelegem: prin scufundările lor adânci reciclează nutrienții în coloana de apă, susțin lanțuri trofice întregi. Scoate șapte sute de indivizi din ecuație și restul sistemului intră la apă.
Mi-am adus aminte de vorba mamei mele. „Și dacă toți sar în fântână, sari și tu?”
Nu știu dacă în Feroe cineva pune întrebarea asta. Ce știu e că am stat pe plaja aceea până seara. Marea se liniștise, iar nisipul era întunecat. Pescărușii țipau deasupra apei. Am scos telefonul și am scris un SMS lung mamei, unul pe care nu îl voi trimite niciodată: „Mamă, am văzut astăzi ceva ce nu pot povesti nimănui.” Am șters mesajul, am pus telefonul în buzunar și am pornit înapoi spre casă, cu camera grea pe umăr.
La cină, copiii Hannei vorbeau despre cât de mare fusese turma. Jón tăia peștele pe masă, ca în fiecare seară. Hanna mi-a umplut farfuria și mi-a spus, fără nicio intenție de cruzime: „Mâine îți arăt cum pregătim carnea pentru congelator.” Am spus că am de lucru la montaj.
M-am dus în camera mea, am deschis laptopul și am început să scriu un email către un prieten vechi, biolog marin la Constanța. Un email pe care, până dimineața, l-am șters de trei ori și l-am scris de patru. Într-un final, l-am trimis. În locul amănuntelor, o singură propoziție: „Ai timp să vorbim? Am nevoie să înțeleg ceva despre niște balene.”
Trei zile mai târziu, mi-a răspuns cu un singur cuvânt: „Trimite.” Am urcat un fragment de footage, doar sunetul, doar două minute. După un sfert de oră, mi-a scris: „Ce vrei să faci cu materialul?” N-am știut ce să răspund.
Încă nu știu. Dar am închis laptopul în dimineața aceea, am ieșit pe stâncă și am stat nemișcat, cu mâinile în buzunarele gecii, urmărind marea. O femelă cu puiul ei a apărut în larg, la vreo sută de metri, a ridicat spinarea o dată și a dispărut. Am murmurat, fără să mă adresez nimănui: „Și dacă ea ar fi în locul tău?” Marea nu răspunde.
Am coborât spre sat cu o decizie pe care n-am verbalizat-o: filmul o să fie livrat, banii o să fie luați, dar imaginile acelea brute rămân la mine până când știu exact ce înseamnă cuvântul „tradiție” într-o lume care se schimbă.
