Am plătit toți câte o parte egală, până la ultimul leu. Lor le-a revenit „apartamentul cu vedere la Caraiman”, iar mie camera de lângă intrarea în pivniță — „mamei oricum nu-i pasă, doar să aibă pat comod”. Fereastra mea dă spre tomberonul din spatele pensiunii.
Stăteam cu ceaiul în mână și încercam să mă conving că nu contează. Că sunt o femeie de șaizeci și doi de ani, fostă contabilă din Brașov, pensionară, și nu o să mă apuc să plâng din cauza unui tomberon. Dar mă durea în piept. Nu din cauza tomberonului — ci din cauza frazei aceleia, spusă de Ioana cu ușurință, aproape voioasă, când am intrat în pensiune: „Mamei oricum nu-i pasă, doar să aibă pat comod”.
Am pus cana pe pervaz și m-am așezat pe pat. Arcurile au scârțâit. De pe hol se auzea râsul nepoților — Matei și Eliza — și glasul Ioanei: „Veniți să vedeți ce munți! Haideți pe balcon!”. Balconul. Evident.
Ideea excursiei la munte a apărut în februarie, la o masă de duminică la mine acasă, în Tractorul. Ioana a venit cu Radu și copiii, iar Mihai, feciorul meu cel mic, a venit singur, fiindcă soția lui lucra în schimbul de noapte la spital. Am gătit ciorbă de perișoare și sarmale, cum fac de ani buni în fiecare duminică. Ioana a lăsat furculița din mână și a zis: „Mama, ce-ar fi să mergem undeva împreună? Toată familia? N-am mai fost nicăieri de atâta timp”.
M-am bucurat. Chiar m-am bucurat. Pentru că de când a murit soțul meu — acum trei ani, în august — duminicile astea erau singura zi în care nu stăteam singură în apartament. În restul săptămânii îmi umpleam timpul cum puteam: biblioteca, plimbări pe sub Tâmpa, cumpărături la Lidl întinse pe două ore, doar ca să am unde merge.
„Bușteni!”, a anunțat Radu, ginerele, un om care anunța mereu. Inginer constructor, obișnuit cu devize și termene. „Găsesc eu o pensiune, împărțim costurile egal, ca să fie corect.” Corect. Ăsta era cuvântul lui preferat. „Corect” însemna: toți plătim la fel. Eu din pensia de stat, ei din două salarii de ingineri.
N-am protestat. Nu protestez niciodată când vine vorba de bani. Așa m-a învățat soțul meu — nu te plânge, nu cere, nu arăta că îți lipsește. Așa că am virat partea mea, opt sute douăzeci de lei, din contul acela modest în care abia rămăsese destul pentru facturi și medicamente. „Mama, ți-am ales o cameră la parter, ca să nu urci scările”, mi-a scris Ioana cu o săptămână înainte. I-am răspuns: „Mulțumesc, draga mea”. Nu i-am scris că am șaizeci și doi de ani, nu optzeci, și că scările nu sunt o problemă pentru mine. Nu i-am scris, fiindcă Ioanei îi place să creadă că are grijă de mine. Iar mie îmi place când Ioana crede asta.
Camera de la parter era de fapt o cămăruță lângă ușa spre pivniță. Îngustă, cu un pat de o persoană și o fereastră înaltă care dădea spre un acoperiș de beton, sub care stăteau tomberoanele. Aerul avea un iz slab de igrasie. „Dar patul e comod!”, a zis Ioana, așezându-se pe el și sărind ușor, de probă. Mă uitam la ea și mă gândeam: nici nu bagi de seamă ce faci.
Apartamentul lor era la etaj. Două camere, chicinetă, balcon cu vedere spre Caraiman. Nepoții au fugit imediat pe balcon, Radu s-a întins pe canapea cu telefonul în mână, iar Ioana a început să despacheteze bagajele, fredonând. Mihai a primit camera de lângă mine — mică, dar cu fereastra spre grădină. „Mama, schimbăm”, mi-a zis imediat, când a văzut ce priveliște am eu. „Nu fi prost, la tine e prea strâmt”, i-am răspuns. „La tine e prea trist”, a zis el încet.
Mihai. Feciorul meu cel mic. Treizeci și patru de ani, mecanic la un service din Bartolomeu, divorțat de un an. Singurul care mă suna uneori în mijlocul săptămânii nu ca să ceară ceva, ci doar ca să întrebe: „Mama, ce faci?”.
N-am făcut schimb. Am zis că mi-e bine aici. Și am coborât la cină, pe care am mâncat-o în restaurantul pensiunii — din nou cu împărțeală egală. Douăzeci și șase de lei pe niște papanași cu smântână și un ceai. Radu a comandat ciolan cu fasole și o bere. Treizeci și nouă de lei. Nota au împărțit-o „la persoană”, inclusiv partea mea.
A doua zi am urcat spre Cascada Urlătoarea. Nepoții fugeau în față, Ioana și Radu mergeau în ritm potrivit. Eu rămăsesem în spate, lângă Mihai. Mă durea genunchiul — același pentru care aștept de șapte luni o programare la ortopedie cu bilet de trimitere — dar n-am spus nimic. Că mamei oricum nu-i pasă.
La cabană ne-am așezat la o masă de lemn, cu vedere spre vale. Radu făcea poze. Ioana le urca pe Instagram: „Weekend în familie la munte, suflet plin!”, cu trei inimioare roșii. În nicio poză nu eram eu.
„Pe mine nu mă pozați?”, am întrebat într-un târziu. Ioana a clipit de câteva ori. „Ah, mama, scuze! Haide, facem una împreună!”.
A făcut o singură poză. Eu în geaca mea vișinie, cu zâmbetul acela pe care îl știu din oglindă — politicos, exersat. Pe Instagram n-a urcat-o.
Seara, după ce nepoții au adormit, iar Ioana și Radu se uitau la un serial în apartamentul lor, Mihai a bătut la ușa mea. A intrat, s-a așezat pe singurul scaun, s-a uitat spre fereastră și a zis: „Nu e drept, mamă”.
„Ce nu e drept?”
„Tot. Camera asta. Notele de plată. Pozele. Felul în care Ioana spune despre tine că «mamei oricum nu-i pasă».”
Voiam să-i spun: las-o așa, nu face din asta o problemă. Voiam să-i spun: Ioana are suflet bun, doar că nu se gândește. Voiam să-i spun: sunt mama, iar nouă, mamelor, chiar nu ne pasă, doar să fie copiii fericiți.
Dar în loc de asta m-am așezat pe patul acela scârțâind, m-am uitat spre tomberonul de afară și am spus: „Ba nu, Mihai. Îmi pasă. Îmi pasă de foarte mult timp”.
Tăcerea a ținut poate cinci secunde, dar a fost de ajuns ca ceva să se rupă între noi și altceva să înceapă să crească. Mihai s-a aplecat, m-a luat de mână și mi-a zis: „Atunci spune-i”.
A doua zi dimineață, la micul dejun, Ioana povestea despre planurile zilei — Castelul Cantacuzino, apoi cozonac secuiesc la o cofetărie din oraș. Radu calcula cât ne-ar reveni de fiecare. Nepoții desenau munți pe șervețele. Mihai mă privea deasupra ceștii de cafea. Aștepta.
Am pus lingurița jos. Am inspirat. Și am început să vorbesc.
„Ioana, ascultă-mă o clipă.” S-a oprit din povestit, iar zâmbetul i-a rămas suspendat pe față, ca un lucru care încă nu știe că va cădea. „Am plătit aceeași sumă ca și voi. Cameră la parter, lângă ușa de la pivniță, cu geamul spre tomberon. Apartament cu balcon, pentru voi. Eu am mâncat papanași, Radu a mâncat ciolan — și nota am împărțit-o egal. La fiecare masă, la fiecare drum, la fiecare pahar de apă minerală. Egal, egal, egal.”
Radu a pus telefonul pe masă, cu ecranul în sus. „Soacră, dacă aveai o problemă cu banii, trebuia să spui. Nu era cazul să…”
„N-am o problemă cu banii, Radu. Am o problemă cu faptul că nu mă vezi. Nici tu, nici Ioana. Ați vorbit despre mine ca despre un bagaj pe care îl cari: «mamei oricum nu-i pasă, doar să aibă pat comod». Stai trei nopți lângă tomberon și pe urmă spune-mi, te rog, dacă ți se pare că nu-mi pasă.”
Ioana a coborât zâmbetul. „Mama… am vrut să-ți fie bine. Am crezut că la parter…”
„Știi ce am crezut eu? Am crezut că o să mergem în familia asta ca niște oameni care țin unii la alții. Dar am mers ca într-un deviz de construcție: pe camere, pe porții, pe cap de locatar. Mi-am adus exact opt sute douăzeci de lei și mi-am luat exact ce mi-a rămas: o fereastră spre gunoi și o poză care n-a încăput pe Instagram.”
S-a făcut atâta liniște în restaurant, că auzeam cum pocnește focul de la semineu.
„De mâine, eu o să decid ce înseamnă «corect» pentru mine. Nu mai împărțim nimic egal. Fiecare plătește ce a mâncat, ce a băut, ce a dormit. Iar camera asta de la parter — o păstrez. Dar o să-ți trimit pe Revolut, Ioana, până la ultimul leu, partea ta de opt sute douăzeci de lei înapoi. Ca să nu mai ai de ce să ai grijă de mine.”
Nu mi-am ridicat vocea. Am vorbit rar, privind-o direct, fără să clipesc. Ioana și-a dus mâna la gât, acolo unde avea un lănțișor subțire, și l-a răsucit între degete. N-a plâns. Doar s-a uitat la farfuria cu omletă, neatinsă, ca la un lucru care nu-i mai aparținea.
Mihai s-a ridicat, a scos portofelul și a pus două bancnote pe masă. „Eu am băut o cafea și o apă. Asta e partea mea. Pe restul îl trimit acum pe card.” Și-a privit sora, apoi pe Radu. „Și tu, la fel.” N-a fost o întrebare.
Seara, când ne-am urcat în mașină să ne întoarcem acasă, am cerut să conduc eu. N-am condus spre Brașov. Am oprit la o stație de taximetrie din Predeal, am deschis ușa din spate și i-am spus Ioanei: „Tu vii cu mașina voastră. Eu și Mihai ne ducem cu trenul. Ne vedem duminică, la prânz, dacă vrei”.
Ioana a coborât. A rămas pe trotuar, cu geanta în mână, în timp ce eu și Mihai ne-am urcat în primul tren spre Brașov. Pe geam, am văzut-o micșorându-se, apoi dispărând.
Nu știu dacă s-a schimbat ceva. Dar știu că geamul acela din tren dădea spre munți — nu spre tomberon.
