Nu sunt genul care să urmărească vedetele. Lucrez de douăzeci și doi de ani ca asistent medical la secția de pediatrie din Cluj, într-un spital vechi, cu caloriferele alea care pocnesc noaptea. Am văzut mii de părinți, mii de tați. Unii vin cu mașini scumpe și nu-și pot ține copilul de mână. Alții vin în haine de muncă și stau trei nopți pe un scaun de plastic, fără să se plângă. Nu despre ăștia vreau să vorbesc.
Pe la începutul lui noiembrie, când ploua mărunt și pe holuri se simțea miros de mop și de mere coapte, am avut un caz care m-a făcut să mă gândesc la un interviu citit demult. Un actor de la Hollywood spunea acolo că cel mai bun lucru pe care un tată îl poate face pentru copiii lui e să-i arate cum își iubește mama. Mi s-a părut atunci o vorbă frumoasă de pus pe fundal de telefon. Acum cred că devenise realitate în salonul șapte.
Copilul avea patru ani, o bronșiolită urâtă, cu sforăitul ăla care te trezește și în camera de gardă. Mama nu plecase de lângă pat de două zile. O femeie subțire, cu părul prins într-o clamă care stătea să cadă, cu puloverul plin de scame. Se vedea după cearcănele ei că dormise pe muchia patului, cu un ochi la monitor.
Tatăl a intrat pe la opt seara. Înalt, cu barbă de trei zile, cu geaca udă pe umeri. Ținea într-o mână o pungă de la Mega Image și în cealaltă un termos. Nu a spus nimic. S-a aplecat lângă pat, a pus punga pe noptieră și a sărutat-o pe femeie pe creștet, exact acolo unde clama începuse să alunece.
Ea a închis ochii o secundă. Nu de durere, ci de ușurare. I s-au destins umerii, ca și cum ar fi lăsat jos o greutate ținută cu brațele întinse ore în șir.
— Ai mâncat ceva? a întrebat el, cu voce joasă.
— Nu mi-e foame, a zis ea.
El a deschis punga. Supă cremă de linte, o cutie cu salată, pâine proaspătă. A turnat supa în capacul termosului și i-a dat-o.
— Mănâncă, a zis. Altfel nu mai ai putere nici mâine.
Ea a luat capacul fără să protesteze. S-a ridicat greu de pe scaun și a mâncat în picioare, lângă fereastră, cu spatele la pat. Nu se uita la mâncare. Se uita la copil.
Puțin după miezul nopții, monitorul a început să sune scurt și insistent — saturația scăzuse sub optzeci și opt. Am intrat în fugă. Mama s-a ridicat atât de brusc încât capacul termosului i-a căzut din mână și supa s-a vărsat pe podea. Tatăl s-a trezit din moțăială și a prins-o pe femeie de braț, ca s-o oprească să se arunce peste pat și să încurce firele.
— Stai, las-o pe doamna soră, i-a zis, dar vocea îi tremura la fel de tare ca a ei.
Am ajustat masca de oxigen, am chemat medicul de gardă. Băiatul tușea sec, chinuit, cu pieptul supt la fiecare inspirație. Mama plângea fără zgomot, cu pumnul la gură, iar tatăl o ținea de mijloc, dar avea ochii ațintiți la ecranul monitorului, la cifra aia care urca greu, cu un punct pe secundă. Zece minute au fost lungi cât o noapte întreagă. Când saturația a trecut înapoi de nouăzeci și cinci, doctorul a ieșit pe hol să respire, iar eu am rămas să curăț supa vărsată.
Tatăl s-a lăsat pe vine lângă mama, care alunecase pe podea cu spatele la perete, epuizată.
— A fost bine, i-a zis. E bine acum. L-ai văzut, respiră.
— Nu mai pot, a șoptit ea. Nu mai pot să mă uit la aparatul ăla.
— Atunci mă uit eu. Tu dormi puțin, zic ei jur pe fiul nostru.
Ea a râs printre lacrimi, un râs sfâșiat, și pentru prima oară în două zile a lăsat capul pe umărul lui.
A doua zi dimineață, la raport, colega mea georgiana mi-a zis c-a trecut pe la ei pe la șase. Tatăl dormea pe scaun, cu capul rezemat de dulăpiorul metalic, dar cu o mână încă pe marginea patului. Mama era întinsă lângă copil, cu obrazul lipit de al lui. Își schimbaseră locurile fără un cuvânt, exact cum promisese el în toiul nopții.
Am văzut în viața mea tați care aduc jucării scumpe și dispar. Tați care cer raportul medical la telefon și apoi uită să sune. Tați care, când copilul are febră patruzeci, întreabă dacă n-a mâncat prea mult ciocolată. Bărbatul ăsta nu făcea nimic eroic. Rămânea, și atât — dar în noaptea aia am înțeles cât de greu e, de fapt, acel „atât”.
Când au venit la externare, patru zile mai târziu, am dus eu hârtiile la semnat. Femeia stătea pe un scaun, obosită, dar cu ochii limpezi. El era lângă ea, cu copilul în brațe, și îi arăta ceva pe fereastră — un porumbel ud care încerca să-și usuce aripile pe pervazul clădirii vecine.
Ea a semnat. Apoi el i-a luat fața în palme, fără nicio jenă că-i văd, și i-a șters colțul gurii cu degetul mare.
— Ți-e dor de casă, i-a zis.
— Mi-e dor să dorm, a răspuns ea, cu un râs scurt care semăna cu un suspin.
— Venim diseară și dormi tu prima, a promis el.
Am plecat de la secție în seara aia pe la nouă. Pe scări mirosea a vopsea și a ploaie. Am aprins o țigară în curtea spitalului, deși nu mai fumez de doi ani, și m-am uitat o vreme la geamurile galbene ale salonului șapte.
Băiatul, Vasile îl cheamă, plecase acasă cu un balon albastru în mână, trăgând de mâneca tatălui să-i promită că vin la iarnă la patinoar. Eu am scris pe foaia de observație, sub temperatura de treizeci și șase și șapte, un singur rând: „părinți prezenți, calmi, cooperanți”. Apoi am stins țigara în cutia de cola mototolită de lângă bancă și am urcat la controlul de seară.
Acasă, soția m-a întrebat cum a fost tura. I-am povestit despre supa vărsată pe podea și despre cifra de pe monitor care urca greu. Ea a ascultat, apoi mi-a pus o farfurie în față și mi-a zis să mănânc cât e caldă, că vorbim după.
M-am uitat la ea cum spăla vasele, cu mânecile suflecate, și n-am mai zis nimic. Am mâncat, am strâns masa amândoi, și când m-am culcat, ea mi-a zis, ca în fiecare seară de douăzeci de ani:
— Dormi tu primul azi. Eu mai stau puțin.
