Prima grindină de septembrie s-a lăsat peste Curtea de Argeș ca și cum cerul ar fi vrut să spele deodată toate crimele orașului. Vasile Dobre stătea în ușa colibei de la marginea cotețului, cu o lesă ruptă în mână, și striga în ploaie. Trei metri mai încolo, în noroi, zăcea o fată de douăzeci și trei de ani, iar peste ea, cu colții descoperiți, un ciobănesc german cu urechea stângă tăiată se pusese ca un zid.
— Deci tu l-ai luat de-aici, nu? Ia vino încoace, că-ți arăt eu ție…
Cristina Manolescu nu mai simțea picioarele. Se târâse cu spatele prin bălegar și pietriș până s-a lovit de gardul de sârmă, iar bărbatul continua să vină spre ea cu bățul ridicat.
***
Cu trei luni înainte, Cristina lucra ca laborantă la un cabinet stomatologic din Pitești și, de două ori pe săptămână, mergea la adăpostul de animale de pe șoseaua spre Bascov. Neoficial, fără carnet de voluntar, fără nimic — venea pur și simplu pentru că nu suporta să stea acasă știind că acolo, în cuștile alea, așteaptă cineva.
Colegele o luau peste picior. Simona, care lucra la recepție, îi zicea mereu:
— Iar te duci să speli căcaturi de câine gratis? Ai putea măcar să-ți iei un salariu de la ei.
— N-ai idee ce vorbești, spunea Cristina și închidea telefonul.
Voia de multă vreme un câine al ei. Se gândise că la adăpost avea să învețe, în sfârșit, ce înseamnă să citești un animal — să știi dacă e blând, dacă are încredere, dacă poate fi salvat.
Primele zile au fost aproape frumoase. Le dădea mâncare, le curăța boxele, se uita la ei cum o urmăresc cu privirea prin gard. Doamna Elvira, femeia care conducea adăpostul de douăzeci de ani, o prevenise încă din prima zi:
— În ochii lor scrie tot, fata mea. Doar să știi să citești.
Cristina a învățat repede alfabetul ăsta. Și ce a citit a îngrozit-o: toți voiau același lucru — să fie iubiți.
Într-o zi, plimbându-se pe lângă gardul din spate, unde nu se dădea nimeni voluntar să meargă, a văzut o cușcă separată, cu plasă dublă. Înăuntru, un ciobănesc mare, cu blana zbârlită și o cicatrice deasupra ochiului, s-a repezit la gard mârâind, izbindu-se cu tot corpul de sârmă.
— Doamna Elvira, de ce stă ăsta singur?
— E agresiv. Nu suportă nici oameni, nici câini.
— Dar putem chema un dresor, să…
— Nu se poate. E condamnat, înțelegi? Condamnat la cușcă până la sfârșitul zilelor. Și dacă vreodată se schimbă legea aia despre câinii periculoși, cel mai probabil îl eutanasiază.
— Îl omoară?!
— Nu e cruzime, Cristina. E mai crud să-l ții o viață întreagă închis, neputincios, urât de toată lumea.
Cristina n-a putut să creadă ce aude de la o femeie care, teoretic, ar fi trebuit să salveze animale, nu să le condamne la moarte cu voce calmă. A cerut voie să-l hrănească ea. Doamna Elvira a ridicat din umeri, obosită:
— Fă cum vrei, dar nu te aștepta la minuni. Fostul stăpân l-a bătut cu bățul ăla ori de câte ori nu asculta. Ultima dată, mi-au zis vecinii, l-a pus să atace o pisică gestantă. Câinele n-a vrut, și omul l-a snopit în bătaie chiar acolo, în curte.
— Și îl știți pe stăpân?
— Îl știu. Vasile Dobre, din blocurile de lângă gară. Am fost la poliție de două ori. N-a ieșit nimic. E un om rău, Cristina. Lasă-l în pace.
Adresa n-a primit-o de la doamna Elvira, ci de la Georgeta, femeia de serviciu care știa tot ce se întâmplă în cartierul ăla. Într-o sâmbătă, Cristina s-a dus acolo, fără să știe exact ce voia să-i spună.
L-a recunoscut din prima — un bărbat solid, cu o vergea de lemn în mână, plimbând un pui de rottweiler de vreo șase luni pe care-l trăgea de zgardă fără milă.
— Bună ziua. Sunteți domnul Dobre?
— Cine mă caută?
— Sunt voluntară la adăpost. Câinele pe care l-ați bătut și l-ați abandonat e acolo acum.
— Și ce vrei de la mine?
— De ce ați făcut asta? Are încredere în oameni, iar dumneavoastră…
— Ai venit să-mi ții predici? Cară-te de-aici până nu-ți dau drumul la câine.
Cristina s-a uitat la pui, care dădea din coadă fără să bănuiască ce-l așteaptă, și i s-a strâns stomacul. A plecat fără să mai spună nimic, dar pe drum spre autobuz s-a jurat: chiar dacă omul ăsta s-ar căi vreodată — n-o să-i dea niciodată câinele înapoi.
***
O lună întreagă, Cristina a venit în fiecare zi liberă să-l hrănească pe câinele fără nume. Doamna Elvira o privea din geamul biroului și clătina din cap — nu credea că se poate schimba ceva, deși iubea animalele mai mult decât pe oricine. Doar că unele cazuri, spunea ea, sunt pierdute dinainte.
— Cum îl cheamă? a întrebat Cristina într-o zi. Nimeni nu-i spune pe nume.
— Fostul stăpân îi zicea Hulk. Am încercat o dată să-l strig așa — aproape a dărâmat gardul. Oricum nu i se potrivește.
„Sigur că nu i se potrivește, s-a gândit Cristina. Ăsta nu-i deloc Hulk. Ăsta e Vlad."
De atunci l-a strigat mereu Vlad. Câinele nu răspundea la nume, dar nici nu mai mârâia când îl auzea — deja era ceva.
Îi aducea piept de pui fiert, ascuns într-o pungă de plastic, pentru că mâncarea de la adăpost era proastă și puțină. Câinele accepta bucățile cu o demnitate ciudată, fără să dea din coadă mai mult decât se cuvenea.
Într-o seară de august, când soarele apunea peste blocurile din Bascov și mirosea a iarbă cosită de la vecini, Cristina a decis să încalce regula și să deschidă cușca. I-au tremurat mâinile pe zăvor — ruginit, greu, pentru că nimeni nu-l mai deschisese de luni de zile; mâncarea și apa se dădeau printr-o trapă laterală.
— Vlad, hai afară. Doar să nu fugi departe, da?
Câinele a mârâit surd, iar în clipa în care Cristina a făcut doi pași înapoi, s-a repezit spre ea. A țipat, s-a împiedicat de o piatră și a căzut pe spate, iar animalul a sărit peste ea, s-a oprit deasupra feței ei, mârâind cu colții la vedere.
Ar fi leșinat de frică, dar în ochii lui — chiar în clipa aia — a citit altceva. Nu ură. Nu foamea de sânge. Ceva de genul: „Sunt furios, dar pe tine nu te ating."
S-a liniștit instant. I-a zâmbit. Peste un minut câinele s-a întors singur în cușcă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ce-a fost, Cristina? Ești bine? a strigat doamna Elvira, alarmată.
— Sunt bine, m-am împiedicat, atâta tot.
— Și zăvorul ăla de ce e deschis?
— Îl închid eu acum. Trebuie uns, se blochează.
De atunci, în fiecare zi în care nimeni nu observa, Cristina îl scotea pe Vlad la plimbare în spatele adăpostului. Se simțea, în sfârșit, ca și cum ar fi reușit ceva important în viața ei.
***
Într-o dimineață de vineri, doamna Elvira a intrat țipând în curte:
— Doamne, ce s-a întâmplat?! Cine a lăsat cușca deschisă?
Cristina a alergat în spate. Cușca era larg deschisă. Înăuntru, nimic. Vlad dispăruse.
— Dacă mușcă pe cineva, mă bagă la pușcărie! se agita doamna Elvira.
— N-o să muște pe nimeni, a spus Cristina, deși inima îi bătea să-i sară din piept.
Cu o seară înainte lăsase zăvorul descuiat, ca să poată ieși singur dacă vrea. Avusese încredere în el. Iar acum el fugise.
A ieșit pe poartă și, fără să știe de ce, a pornit spre gară. Ceva îi spunea că Vlad se dusese la fostul stăpân.
L-a găsit exact așa. Vasile Dobre plimba rottweilerul lângă bloc, iar la câțiva metri, întins pe asfalt, Vlad îl privea fix.
— Ce-ai venit aici? îl întreba omul, rânjind. N-am nevoie de tine. Cară-te.
Câinele nu s-a mișcat.
— Tot prost ai rămas. Ți-am zis să pleci. Nu asculți? Puțin te-am mai bătut eu în copilărie, se vede treaba. Hai să continuăm…
S-a apropiat cu bățul ridicat, iar Cristina, cuprinsă de panică, a strigat:
— Nu-l atingeți! Lăsați-l!
Vasile Dobre s-a întors surprins, apoi a rânjit:
— Deci tu l-ai luat de-aici, nu? Ia vino încoace…
Cristina s-a împiedicat de un colț de trotuar spart și a căzut, iar deasupra ei s-a aplecat o față pe care greu îi venea să o numească umană. A ridicat brațele să-și apere capul, când a auzit lătratul furios al lui Vlad. Câinele se agățase de mâna fostului stăpân, trăgându-l departe de ea. Bățul a căzut zăngănind pe asfalt.
Când Vlad i-a dat drumul, Vasile Dobre și-a strâns mâna la piept și a șuierat:
— A, deci așa faci tu, javră nerecunoscătoare. Stai aici, du-te nicăieri, mă duc după pistol.
A fugit spre bloc. Cristina s-a ridicat, l-a prins pe Vlad de zgardă și a încercat să-l tragă după ea, departe de acolo. Dar câinele se opunea, lătrând spre puiul de rottweiler care stătea nemișcat lângă un copac.
„Cum de n-am înțeles imediat", și-a dat Cristina palmă la frunte, alergând spre pui.
***
A urmat o lună de teamă continuă — Cristina era sigură că Vasile Dobre avea s-o găsească într-un final. Dar nu s-a întâmplat: bărbatul nu știa unde locuiește, iar ea, oricum, se mutase la mătușa ei, în satul Merișani, la vreo douăzeci de kilometri de Pitești. La adăpost n-a mai pus piciorul.
Cei doi câini au crescut împreună. Rottweilerul, botezat Simba, și Vlad păzeau curtea mătușii cot la cot, iar seara, când Cristina se întorcea de la cabinet, îi aștepta la poartă, cu urechile ciulite, ca și cum n-ar fi crezut niciodată că cineva se poate întoarce doar pentru ei.
Trecuseră unsprezece luni de la ziua aceea din curte, când Cristina a primit un telefon de la doamna Elvira.
— L-au prins, Cristina. Pe Dobre. A fost dat în judecată de vecini pentru cruzime asupra unui alt câine — l-a spânzurat pe balcon pe un ciobănesc bătrân, ca să nu mai latre. A murit animalul. De data asta au avut martori, filmări de pe telefon. Amendă de nouă mii de lei și interdicție de a mai deține animale timp de zece ani.
Cristina a ascultat în tăcere, cu telefonul lipit de ureche și cu mâna cealaltă pe capul lui Vlad, care își pusese botul pe genunchiul ei.
A doua zi, s-a dus la primărie și a completat actele pentru a deveni proprietara oficială a doi câini: Vlad, fost Hulk, condamnat cândva la eutanasiere, și Simba, puiul salvat din curtea aceluiași om. A plătit taxa de microcipare, a semnat registrul, a luat certificatele.
Când a ieșit din clădire, cu dosarul verde sub braț și cu cei doi câini legați de gardul din fața primăriei, a stat câteva secunde pe trepte, ascultând clopotele de la biserica din piață — era ora prânzului, se auzeau și mirosurile de la covrigăria de vizavi.
N-a mai simțit nevoia să caute vreo explicație pentru ce se întâmplase în ultimul an. A coborât treptele, a desfăcut lesele și cei trei au pornit spre stație, ca în orice altă zi obișnuită.
