O văd în fiecare dimineață, la ora șapte și zece, când îmi beau cafeaua la tejgheaua de la colț. Femeia intră încet, se așază la masa de lângă geam și scoate din poșetă o batistă albă, pătrată, călcată cu fierul. O pune pe masă, lângă ceașca de ceai. Apoi mă privește. Nu direct — pe furiș, cum privești pe cineva de care ți-e teamă să nu te recunoască.
Eu sunt aia care o servește. Nu, nu chelneriță — vânzătoare, patronă, femeie de serviciu și confidentă, totul la un loc. Localul meu din Brașov, pe strada Mureșenilor, are cinci mese și un espressor care pornește doar când vrea el. Dimineața, înainte să vină ea, e liniște. Apoi ușa scârțâie, clopoțelul de alamă se lovește de toc, și începe aceeași poveste.
Ea se numește Doamna Elena. Are șaptezeci și șase de ani. Locuiește la două străzi distanță, într-un apartament cu balconul plin de mușcate, și vine zilnic pentru un singur lucru: ca să o ajut să-și țină ceașca.
Pentru că mâna ei dreaptă tremură. Tremură de patru ani, de când a avut un accident vascular ușor. Doctorii i-au spus că e o consecință neurologică, că se poate ameliora cu exerciții, dar Doamna Elena nu mai poate face exerciții în fața altora. I se pare umilitor. Așa că a găsit alt fel de a cere ajutorul — prin gesturi mici, pe care să nu le observe nimeni altcineva.
Îmi lasă ceașca pe masă, nu o ridică. Mă așteaptă să vin eu. Dacă întârzii, își pune mâinile în poală, sub masă, ca să nu i se vadă tremurul. Nu spune niciodată „ajută-mă”. Spune doar „azi e o dimineață frumoasă, nu-i așa?”. Și eu înțeleg. Mă aplec, îi aduc ceaiul de mușețel, îi desfac pliculețul în fața ei. Ea zâmbește scurt, din colțul gurii, și spune: „Mulțumesc, draga mea”.
Azi dimineață ceva s-a schimbat. Doamna Elena a venit cu o fată. N-o mai văzusem până acum. Tânără, cu geacă din fâș, cu tocuri, cu părul prins în coadă. Vorbea la telefon despre un proiect la firmă, despre termene, despre „nu pot să stau, am ședință la nouă”. Vorbea tare, pe tonul ăla grăbit care nu admite întreruperi.
S-au așezat. Fata s-a uitat la bunica ei cum se chinuie să deschidă pliculețul de zahăr. A oftat. A luat pliculețul, l-a deschis repede și l-a pus lângă ceașcă. Apoi a spus, fără să-și ridice ochii din telefon: „Bunico, de ce te mai chinui? Lasă-mă pe mine”.
Doamna Elena n-a răspuns. Doar și-a retras mâinile, le-a așezat în poală, sub masă, exact cum face când se rușinează. Am văzut cum i-au fugit ochii spre geam, spre stradă, spre oamenii care treceau cu genți și umbrele. Bărbia i-a tremurat, nu mâna.
Fata nu s-a uitat la ea. Scria în telefon. Bea cafeaua. La un moment dat a spus: „Azi nu pot sta, te duc acasă și plec. Am prea multe pe cap”. Și-a scos portofelul, a pus pe masă două bancnote. A întrebat cât costă. I-am spus. A plecat mai repede decât s-a așezat.
Doamna Elena a stat pe scaun, cu fața întoarsă spre geam. A plătit ceaiul. Apoi mi-a spus, fără să se uite la mine: „Fetița mea era singura care mă ajuta dimineața. Acum îi e greu și ei. Știu că îi e greu”. A luat batista de pe masă, a împăturit-o de două ori, cu margini exacte. Știam că n-o s-o folosească. O păstrează ca să aibă ce face cu mâinile.
Nu i-am spus nimic. I-am pus în față un pahar cu apă, cu pai. Simplu, transparent. Am pus paiul cu capătul spre ea. A rămas câteva clipe cu degetele pe marginea paharului, apoi a băut. A băut fără să-și miște mâna prea mult, fără să verse.
În ziua aceea am închis cafeaua mai devreme. Am scris un afiș mic, de mână: „Bunica a băut singură toată apa”. L-am lipit pe perete, lângă o fotografie veche cu mama mea, cea care nu mai e.
Peste câteva zile, fiica a venit iar cu Doamna Elena. De data asta n-a mai vorbit la telefon. S-a așezat, s-a uitat la bunica ei. A întrebat: „Cum se face că nu mai verși?”. Doamna Elena i-a arătat paiul. Fata s-a uitat lung la pahar, la pai, apoi la mine. N-a mulțumit. Dar a luat batista de pe masă și a împăturit-o la loc, exact cum făcea bătrâna, cu aceleași margini.
Acum, în fiecare dimineață, le văd pe amândouă. Fata intră prima, ține ușa deschisă, apoi îi aduce ceaiul bunicii și îi pune paiul în ceașcă. Spune: „Azi e o dimineață frumoasă, nu-i așa?”. Iar Doamna Elena răspunde: „Da, draga mea”, și își împăturește batista, fără să o folosească.
