Ieri, la ora patru și doisprezece minute, am pus pe masă un tort cu ciocolată amăruie și mi-am luat geanta.
N-am scris nicio demisie, n-am lucrat niciun preaviz. Am ieșit pur și simplu din apartamentul fiicei mele, din blocul de pe Strada Vulturilor, din Cluj-Napoca, și am coborât cele patru etaje pe jos, pentru că liftul mirosea a var proaspăt — vecinii zugrăviseră casa scării cu o zi înainte.
Angajatoarea mea, dacă pot să-i spun așa, era fiica mea, Cristina. Iar salariul meu, ani de zile, a fost dragostea. Numai că ieri am înțeles cât valorează, de fapt, dragostea mea în casa aia: mai puțin decât o tabletă nouă, cumpărată în grabă de la un mall.
Mă numesc Ioana Roșca. Am șaizeci și șase de ani. În buletin scrie pensionară, fostă contabilă la o fabrică de mobilă din Turda. În realitate, de șapte ani sunt șofer, bucătar, femeie de serviciu, meditator și, cel mai adesea, arbitru între cei doi nepoți ai mei — Vlad, de zece ani, și Matei, de șapte.
Sunt ceea ce lumea numește, cu o modestie ipocrită, „sprijinul familiei".
Ziua mea începea la șase fără un sfert. Luam autobuzul 24, cu geanta plină de cutii de plastic pentru mâncare, ajungeam la Cristina, făceam micul dejun, îmbrăcam băieții, îi duceam la școală, îi luam de la meditații, spălam, călcam, găteam de seară. Pe geamul bucătăriei se vedea, peste drum, farmacia care ținea deschis non-stop — o vreme mă gândeam că e singura ființă care rămâne trează la fel de mult ca mine.
Eram bunica ordinii.
Bunica regulilor.
Bunica ce spunea: întâi tema, apoi telefonul. Întâi supa, apoi prăjitura. Fiți buni unul cu altul.
Mai era și cealaltă bunică — mama soțului Cristinei, doamna Verginia, care locuia la Timișoara și venea de două-trei ori pe an, mereu cu pachete de la un magazin scump din centru, mereu parfumată, mereu cu unghiile făcute. Nu știa că lui Matei îi e frică de tunete. Nu știa că Vlad nu mănâncă roșii, dar le pune în farfurie ca să nu se certe. N-a stat lângă niciunul dintre ei într-o noapte cu febră de treizeci și nouă și ceva.
Dar ea era „bunica veselă". Cea care lasă totul.
Ieri Vlad împlinea zece ani.
Mă pregătisem de sărbătoare de două luni. Din pensia mea de o mie nouă sute de lei am cumpărat, rând pe rând, fire de lână bleumarin și gri, și în serile lungi de iarnă am croșetat o pătură groasă, cu inițiala lui brodată într-un colț. Am copt și un tort — trei blaturi, cremă de ciocolată, fără nimic cumpărat de-a gata.
Petrecerea era la ora patru. Eu ajunsesem de dimineață, curățasem geamurile, întinsesem fața de masă cea bună, aranjasem farfuriile.
Când a sunat interfonul, a intrat doamna Verginia. Machiată, cu o rochie nouă și o pungă mare, lucioasă, cu sigla unui magazin de electronice din Timișoara.
Băieții au sărit spre ea ca arși.
— Bunico!
A scos din pungă două tablete noi, cu cutii încă sigilate.
— N-am știut ce să vă iau, așa că v-am luat ce e mai bun.
Vlad și Matei au țipat de bucurie. Cristina a bătut din palme, soțul ei a filmat totul cu telefonul. Eu stăteam în bucătărie, cu pătura pe braț, lângă tortul acoperit cu folie transparentă.
M-am dus la Vlad și i-am spus, aproape în șoaptă:
— Vlăduț, și eu ți-am pregătit ceva. Și tortul e gata. Vrei să tăiem tortul?
N-a ridicat privirea din ecran.
— Nu acum, bunico.
I-am întins pătura.
— Am croșetat-o toată iarna…
A strâmbat din nas.
— Bunico, cui îi mai trebuie o pătură? Uite ce ne-a adus bunica cealaltă. Tu ne aduci mereu numai mâncare sau haine.
Ceva s-a rupt înăuntrul meu, exact atunci, lângă aragazul stins.
M-am uitat la Cristina. Așteptam să spună ceva. Să-i explice băiatului. Să mă apere.
A zâmbit doar, cu o cană de cafea în mână:
— Mamă, nu te supăra. Are zece ani, normal că-l încântă o tabletă mai mult. Bunica Verginia e bunica distracției. Tu ești… păi, bunica de zi cu zi.
Bunica de zi cu zi.
Ca mașina de spălat.
Necesară cât timp funcționează. Invizibilă până se strică.
M-am uitat la mâinile mele, crăpate de detergent, cu un plasture pe degetul arătător de la o tăietură făcută cu o zi înainte, când tocam ceapă pentru tocăniță.
Am împăturit pătura la loc, cu grijă, ca și cum ar fi contat cutele.
— Am terminat, Cristina.
— Ce-ai terminat?
— Tot.
Mi-am scos șorțul cu buline — cel pe care mi-l dăduse chiar ea, acum trei Crăciunuri — și l-am pus pe spătarul scaunului.
— M-am săturat să fiu stâlpul pe care stă viața voastră, în timp ce aplauzele merg la altcineva.
— Mamă, ce vorbă e asta?
— Adevărul.
Am luat geanta și m-am îndreptat spre ușă. În hol, tortul cu ciocolată amăruie stătea neatins pe masă, cu o lumânare în formă de cifra zece înfiptă strâmb în mijloc — n-apucase nimeni s-o aprindă.
— Dar mâine cine îi duce pe băieți la școală? a strigat Cristina, cu o voce subțiată de panică.
— Nu știu.
— Avem nevoie de ajutorul tău!
M-am întors în prag.
— Ăsta e, de fapt, tot necazul. Aveți nevoie de ajutorul meu. Dar de mult ați uitat să mă vedeți pe mine.
Nu sunt un electrocasnic. Nu sunt o bonă gratuită. Nu sunt o persoană căreia trebuie doar să-i fie recunoscătoare pentru că, din când în când, e băgată în seamă.
Am coborât la mașină — un Logan vechi de doisprezece ani, cu care fac naveta zilnic — și am stat mult, cu cheia în contact, fără s-o pornesc. Telefonul îmi vibra întruna în poșetă. Mesaje unul după altul: reproșuri, scuze pe jumătate, rugăminți să mă întorc. N-am răspuns la niciunul.
M-am trezit fără alarmă, întâia oară în șapte ani. Am ieșit pe balcon cu o cafea, în halat, și m-am uitat cum vecinul de la trei își plimba câinele, un ciobănesc bătrân care șchiopăta ușor din laba din spate. Am stat acolo, fără nimic de făcut, aproape o oră — un lux pe care nu mi-l mai amintesc de mult.
Spre prânz am sunat-o pe Cristina.
— Vino diseară, i-am spus. Adu băieții. Vreau să vorbim, dar nu la telefon.
A venit la șapte, cu Vlad și Matei după ea, sfioși, cu tableta rămasă acasă de data asta. Le-am pus în față ceaiul și restul de tort din ziua precedentă, tăiat în felii egale.
Le-am spus simplu, fără reproșuri ridicate în glas, că de acum voi veni de două ori pe săptămână, nu în fiecare zi, și că restul programului trebuie să-l rezolve ei — cu o bonă plătită sau cu ajutorul Verginiei, dacă tot e „bunica distracției", că poate învață și ea ce înseamnă un orar de meditații și o febră la miezul nopții.
Am scos din geantă un caiet și le-am arătat: aici erau notate, an de an, toate zilele în care venisem, toate nopțile în care rămăsesem cu ei bolnavi, toate meditațiile plătite din banii mei de pensie. Nu ca să le arunc în față o factură, ci ca să vadă, negru pe alb, cifra: șapte ani, aproape treizeci de mii de lei din pensia mea dați pe uniforme, meditații și ingredientele pentru mesele lor.
Vlad s-a uitat lung la caiet, apoi la pătura pe care o adusesem tot atunci, împăturită pe brațul canapelei.
— Îmi pare rău, bunico, a zis, fără să se uite la mine, ci la un colț al păturii.
N-am cerut mai mult. Nu era nevoie de o scenă. I-am pus pătura pe genunchi, iar el a tras-o instinctiv până la piept, cu un gest pe care nu-l mai făcuse de ani buni, de pe vremea când era mic și se temea de întuneric. Matei s-a lipit de fratele lui, sub aceeași pătură, și amândoi au rămas așa, tăcuți, în timp ce Cristina strângea firimiturile de pe masă cu palma.
Am plecat acasă la ora nouă, cu geanta goală. Pătura am lăsat-o pe canapea, peste ei doi, care adormiseră jumătate întinși, jumătate șezând, cu ceștile de ceai neterminate alături.
Azi-dimineață m-am trezit tot fără alarmă. Am ieșit pe balcon cu cafeaua fierbinte între palme, în halatul de flanel, și am privit cum vecinul de la trei își scotea din nou câinele bătrân la aceeași oră, cu același pas domol. Mi-am notat în agendă, pentru joi, ora cursului de pictură de la Casa de Cultură, iar pentru sâmbătă, cafeaua cu fosta mea colegă de la fabrică. Am lăsat ceașca goală pe masa de pe balcon și am rămas acolo, ascultând clopotele de la biserica din colț, până s-a răcit și cerul de deasupra blocurilor.
