Elena simțea că i se taie picioarele când telefonul de pe masa din bucătărie a țipat cu tonul ascuțit, de urgență. Pe ecran scria „Grădinița Curcubeu".
— Doamna Radu? Măriuca nu e la noi. Am crezut că ați luat-o dumneavoastră mai devreme, azi, de la program.
Cana cu ceai i-a rămas suspendată în aer, apoi a căzut și s-a spart de gresie, iar apa fierbinte i-a stropit glezna fără ca ea să simtă durerea.
— Cum adică nu e acolo? Am dus-o eu azi-dimineață!
A ieșit din casă fără geacă, în picioarele goale în saboți, și a alergat cele patru sute de metri până la grădiniță cu inima bătându-i în gât. Educatoarea, o femeie tânără cu ochii roșii de plâns, îi tot repeta aceeași frază, ca pe o rugăciune stricată: cineva a luat-o de la poartă, la ora prânzului, chiar înainte de somn. Un bărbat. Camera de supraveghere de la intrare arăta doar o siluetă cu șapcă, ținând-o pe Măriuca de mânuță, iar fetița mergea liniștită, fără să se împotrivească.
Poliția a venit în douăzeci de minute. În oraș, la Pitești, vestea s-a răspândit ca focul: o fetiță de cinci ani, dispărută de la grădiniță, în plină zi.
Primul chemat la audieri a fost Costel, fratele soțului Elenei, cel care locuia la două străzi distanță și venea aproape zilnic să se joace cu Măriuca. Polițiștii i-au cerut să vină la secție „doar pentru câteva întrebări de rutină", dar Costel a înțeles imediat ce se ascundea în spatele politeții lor reci.
— Unde ați fost azi între ora douăsprezece și treisprezece?
— La atelier, repara mașina lui Dan. Întrebați-l.
L-au întrebat pe Dan. Dan a confirmat, dar cu o ezitare de o secundă care a stat ca un ghimpe în mintea anchetatorului. O secundă în care Costel simțise cum toată viața lui, construită cu grijă în jurul acestei familii, se prăbușea sub bănuiala nerostită.
Pentru că exista un motiv. Cu opt ani în urmă, sora lui Costel — Ioana — dispăruse din viețile lor. Se spusese atunci că a murit într-un accident undeva în Spania, unde plecase la muncă. Nu fusese adus niciun trup acasă, familia nu avusese bani pentru repatriere, iar mama lor bătrână se stinsese la puțin timp după, cu inima frântă. Costel nu vorbise niciodată despre asta, dar polițistul care conducea ancheta găsise în dosarele vechi o mențiune stranie: „deces nesigur, act emis pe bază de declarație a rudelor, fără examinare medico-legală la fața locului."
— Aveți vreo legătură cu dispariția fetiței și decesul suspect al surorii dumneavoastră din urmă cu opt ani?
Costel a simțit cum i se usucă gura.
— Ce legătură ar putea fi? Ioana e moartă. Am îngropat-o simbolic, am pus o cruce la cimitir. De ce mă întrebați asta acum, când Măriuca…
N-a mai putut termina fraza. Și-a dus palmele la față și a rămas așa, cu coatele înfipte în masa metalică din camera de audieri, ascultând cum afară, pe coridor, cineva plângea — poate Elena, venită să afle vești.
Orele treceau ca niște pietre grele, una peste alta. La ora șaptesprezece, o mașină de poliție a oprit în fața casei lui Costel, dar nu pentru el. Un echipaj adusese o femeie găsită rătăcind pe marginea drumului național, la ieșirea din oraș, cu o fetiță de mână — o fetiță care corespundea perfect descrierii Măriucăi.
Femeia purta haine ponosite, avea părul tuns scurt și inegal, ca și cum și-l tăiase singură cu o foarfecă neascuțită, iar pe brațul stâng avea o cicatrice veche, subțire, în formă de semilună.
Când a intrat în sala de așteptare a secției și Costel a ridicat privirea, a simțit că se prăbușește fizic, ca și cum podeaua s-ar fi deschis sub el.
— Ioana?
Ea nu a spus nimic. S-a uitat la el cu ochii aceia pe care îi știa din copilărie, aceiași ochi căprui pe care îi avea și mama lor, și buzele i-au tremurat fără să scoată vreun sunet.
Măriuca a alergat spre Elena, care intrase în urma poliției, țipând de bucurie, de parcă nimic din ziua aceea nu s-ar fi întâmplat. Elena a strâns-o în brațe atât de tare încât fetița a icnit, apoi a izbucnit în plâns ea însăși, un plâns care venea de undeva foarte adânc, un amestec de spaimă și ușurare.
Abia mai târziu, într-o cameră separată, cu un polițist și un psiholog de față, Ioana a început să vorbească. Cuvintele îi ieșeau greu, ca și cum ar fi trebuit să le scoată dintr-un loc unde stătuseră îngropate opt ani.
Nu murise în Spania. Fugise. De un bărbat pe care îl cunoscuse acolo și de care se îndrăgostise nebunește, un bărbat care se dovedise, prea târziu, violent și posesiv. Când încercase să-l părăsească, el amenințase că-i omoară familia din România dacă vreodată se întoarce sau vorbește cu cineva de-acasă. Speriată, disperată, fără acte, fără bani, ea plătise o cunoștință să transmită familiei vestea morții ei, sperând că astfel îi va proteja pe toți de omul acela — și, poate, se va putea pierde definitiv, va putea deveni altcineva.
A trăit ani la rând ascunsă, mutându-se din oraș în oraș, muncind la negru, schimbându-și numele de câteva ori. Abia în ultimul an reușise să scape cu adevărat de el, după ce acesta fusese arestat pentru alte fapte. Se întorsese în țară acum trei zile, fără curaj să sune, fără curaj să bată la ușa fratelui ei, temându-se de reacția familiei, de mânia lor, de întrebarea „de ce nu ne-ai spus, de ce ne-ai lăsat să te credem moartă".
Rătăcise prin Pitești, trecuse chiar pe lângă grădinița Măriucăi fără să știe cui aparține fetița aceea blondă din curte — până în ziua aceea, când o văzuse ieșind singură pe poarta lăsată descuiată de un muncitor care făcea reparații la gard, rătăcind spre stradă, în timp ce educatoarele erau înăuntru cu ceilalți copii. O luase de mână din instinct, s-o ferească de mașini, intenționând s-o ducă înapoi — dar, când ajunsese la poartă, panica pusese stăpânire pe ea: dacă cineva o recunoștea, dacă poliția o prindea, dacă bărbatul acela avea încă ochi și urechi peste tot? Fugise cu fetița fără să gândească limpede, rătăcind ore în șir pe marginea drumului, incapabilă să ia vreo decizie, până când o mașină de poliție oprise lângă ele.
— N-am vrut să-i fac rău, a șoptit Ioana, cu privirea în pământ. Am vrut doar s-o feresc de mașini. Și pe urmă mi-a fost frică de tot.
Costel a ascultat totul fără să scoată o vorbă, cu mâinile împreunate atât de strâns încât încheieturile degetelor i se albiseră. Când Ioana a terminat, s-a ridicat, a ocolit masa și a îmbrățișat-o, deși ea încă tremura de teamă că va fi respinsă.
— Ai fost moartă opt ani pentru mine, a spus el, cu vocea răgușită. Nu-mi pasă ce s-a întâmplat, atâta timp cât ești vie. Puteai să suni. Puteai să spui un cuvânt.
— Mi-a fost frică să nu vă aducă și pe voi în pericol, a zis ea. Mi-a fost frică de toate.
Ancheta pentru dispariția Măriucăi s-a închis fără acuzații penale — polițistul a considerat că fapta n-a fost premeditată, ci rezultatul unei panici incontrolabile, iar declarațiile educatoarei despre poarta rămasă descuiată au confirmat varianta Ioanei. Procurorul a decis totuși ca femeia să rămână sub control, cu obligația de a se prezenta periodic, până la lămurirea completă a situației actelor sale, dispărute și ele odată cu identitatea pe care o abandonase în Spania.
Peste o săptămână, familia s-a adunat la cimitir. Crucea simbolică ridicată pentru Ioana stătea încă acolo, cu numele ei săpat în piatră și doi ani greșiți la naștere, pentru că nimeni nu mai știuse sigur data exactă când o dăduse dispărută. Costel a îngenuncheat și a smuls iarba crescută în jurul bazei, apoi a șters cu palma praful depus pe litere.
— O lăsăm așa? a întrebat Elena, ținând-o pe Măriuca de mână, fetița jucându-se distrată cu o buburuză prinsă între degete.
Ioana s-a apropiat de piatră, a privit-o lung, apoi a scos din buzunar o cheie mică, ruginită — cheia de la apartamentul mamei lor, pe care o purtase la gât ani de zile, prin toate orașele prin care se ascunsese, ca singura dovadă că undeva mai exista un loc care fusese al ei.
— O lăsăm, a spus ea încet. Ioana aceea chiar a murit. Am rămas doar eu, cea care s-a întors.
A pus cheia pe piatra funerară, lângă o vază cu flori ofilite, și s-a întors să plece spre casă, ținând-o pe Măriuca de cealaltă mânuță, în timp ce fetița continua să râdă de buburuza care i se plimba pe deget, fără să știe nimic din tot ce se întâmplase din pricina ei.
