— Intră, zic, și-i iau paltonul.
Refuză. Rămâne în prag, cu umerii strânși, de parcă ar fi venit să ceară bani împrumut și nu are curaj. În spatele ei, pe casa scării, becul de la etajul doi pâlpâie de o săptămână și nimeni nu-l schimbă.
— Am cunoscut pe cineva, spune, și vocea îi sună a scrisoare citită cu voce tare.
Tac. Aștept.
— E minunat, continuă ea. E atent, e blând, lucrează în construcții, are firmă proprie. M-a dus la Sinaia weekendul trecut, am stat la o pensiune cu vedere spre munte. Mi-a făcut cafea dimineața.
— Și? întreb, pentru că simt că urmează ceva ce nu-mi place.
Își trage fularul mai sus. Nu mă privește.
— E mai scund decât mine. Cu un cap. Poate mai mult.
După ce pleacă — pentru că pleacă repede, refuză ceaiul, refuză să se așeze, zice doar că trebuia să spună cuiva — mă întorc în bucătărie și ciorba a dat în foc. O sting, mut oala pe ochiul din spate, adaug apă. Mă așez pe scaunul de lângă fereastră. Plouă peste Iași de trei zile fără oprire, iar în tramvaiul de dimineață mirosea a lână udă și a gazetă veche.
Elena nu e o femeie scundă. Are aproape un metru optzeci, fără tocuri. În liceu juca baschet, o chemau toți antrenorii de la clubul sportiv, iar eu stăteam pe margine și o priveam cum ridică mâna și mingea intra în coș fără efort, ca un lucru care se întâmplă pur și simplu. La balul de absolvire a venit cu un băiat cu zece centimetri mai scund — a dansat desculță toată noaptea, ținându-și pantofii în mână. Atunci nu conta. Acum, la patruzeci de ani, dintr-odată, contează.
Și cel mai ciudat e că nu ei îi pasă.
Îmi povestesc asta în seara următoare, la telefon, în timp ce spăl vasele. El e cel care o chinuie. Radu — așa îl cheamă. Un bărbat de treizeci și opt de ani, cu o firmă de amenajări interioare care îi merge bine, cu un apartament plătit în zona Copou și cu o frică de care nu scapă: că lumea îi numără centimetrii când stă lângă ea.
— Mi-a spus să nu mai port tocuri, zice Elena, și vocea îi sună îndoit, jumătate indignare, jumătate ceva mai moale, ceva ce semăna a oboseală.
Mă opresc din frecat tigaia.
— Ți-a cerut asta?
— Nu mi-a cerut. Mi-a spus direct: „Dacă mă iubești, nu mă pui în situația asta."
Rămân cu mâinile în apă. Tigaia mi-a alunecat, a căzut pe fundul chiuvetei, zgomot de metal ud.
Să fiu sinceră — pe mine înălțimea nu m-a interesat niciodată. Am ieșit cu bărbați mai scunzi, mai înalți, cât mine. Odată, la o nuntă în Botoșani, am stat toată seara lângă un tip care-mi ajungea la umăr și care m-a făcut să râd ca la șaisprezece ani. Când m-a condus la mașină, s-a ridicat pe vârfuri să-mi deschidă portiera. N-am mai repetat întâlnirea, dar nu din cauza asta. Pur și simplu nu mă sunase el. Iar eu n-am simțit nevoia să sun. Atât.
Dar Elena nu întreabă de mine acum. Ea întreabă dacă merită să continue.
— El spune că se simte umilit, zice ea. Că atunci când mergem pe stradă, toți se uită. Că prietenii lui fac glume. Că odată, la o petrecere, unul l-a întrebat dacă am urcat pe scară ca să ne pupăm.
— Și tu ce i-ai spus?
Tace câteva secunde. Aud ploaia în fundal, la ea acasă. Sau poate e doar țeava de la balconul meu.
— I-am spus că nu mă interesează ce zic prietenii lui. Că îl vreau pe el.
— Și el?
— A zis că nu vrea să fiu nefericită. Că el nu-mi poate oferi ce merit. Că ar fi mai bine să încheiem înainte să mă rănesc.
Nu știu de ce, dar fix atunci mă uit la calendarul de pe frigider. Un calendar vechi, din 2012, cu sfinți ortodocși, moștenit de la mama. Miercurea e încercuită cu pix albastru — era ziua în care, cu ani în urmă, trebuia să merg la un consult la dentist și n-am mai ajuns, m-am întâlnit cu un bărbat care avea să-mi mănânce doi ani din viață.
— El se desparte de tine ca să te salveze, zic, și mă aplec să scot dopul din chiuvetă. Apa se scurge cu un zgomot de gât de animal.
— Cam așa.
— Și tu ce vrei să-mi spui, Elena? Că ai nevoie de permisiune ca să-l iubești?
Nu-mi răspunde imediat. Când o face, vocea îi e atât de joasă, încât trebuie să opresc tot, să șterg mâinile pe prosop, să mă așez pe taburet.
— Am nevoie să știu dacă sunt proastă că nu mă deranjează. Toată lumea din jur îmi spune că nu e normal. Mama, sora mea, colegele de la muncă. Toți văd cupluri de bărbați înalți cu femei scunde, nu invers. Toți spun că o femeie care acceptă un astfel de om fie ascunde ceva, fie n-are niciun respect de sine.
Închid ochii. În restul apartamentului, televizorul din sufragerie merge de unul singur — l-am uitat deschis de la prânz. Se anunță ploi abundente pentru toată regiunea Moldovei și un protest al transportatorilor în fața Primăriei.
— Elena, zic, și simt cum cuvintele se așază în mine înainte să le rostesc. Eu nu țin minte câți centimetri avea bărbatul care m-a ținut de mână când mi-a murit mama. Țin minte că era acolo. Înțelegi?
Da, mi-o spun mie, nu ei. Pentru că ea e cea care are nevoie de o oglindă, nu de un statut.
Radu nu e un bărbat rău. De fapt, e cel mai bun bărbat pe care l-a avut Elena vreodată. Îi repară veioza de la pat, îi aduce flori fără motiv, ține minte numele prietenei ei din copilărie, pe care nimeni altcineva nu-l ține minte. Dar e prins într-o colivie pe care și-a construit-o singur, cu bare făcute din glumele prietenilor, din privirile de pe stradă, dintr-o întrebare pe care i-a pus-o taică-su la cină, demult: „Și nu ți-e rușine să te uiți la femei mai înalte decât tine?" De atunci, fiecare femeie înaltă e un perete de care se lovește.
Miercurea următoare o sun pe Elena și-i propun o întâlnire. Nu într-un restaurant — la ea acasă, la o cafea, ca între noi. Refuză. Spune că nu poate, are treabă, că o să mă sune ea. Și știu ce înseamnă asta. Știu pentru că eu am spus-o de zeci de ori, atunci când viața mea era un cont fără acoperire și toți cei care mă sunau voiau să-mi dea un sfat pe care nu-l cerusem.
Mă duc oricum. Fără să anunț, ceea ce nu fac niciodată. La ușa ei, în loc de sonerie, aud voci. Ușa e întredeschisă. Mă opresc. E apartamentul de lângă lift, la etajul șapte, iar pe palier miroase a varză călită și a umezeală de toamnă. De dincolo, vocea lui Radu, dar nu o recunosc imediat: prea ascuțită, prea grăbită, cuvinte încâlcite, tăiate pe jumătate.
—… și ce faci tu dacă la un moment dat te saturi? Dacă apar pe stradă unul mai înalt și gata, mi-ai spus la revedere? Cum stau eu atunci, ca un prost, cu toate că ți-am dat tot?
— Radu, eu nu te-am întrebat niciodată de înălțime. Niciodată.
— Nu trebuie să mă întrebi. O văd eu. O vezi și tu. O vede toată lumea.
— Atunci de ce ai venit?
Pauză. Un scaun răzuit pe gresie. Pași.
— Pentru că nu pot fără tine, zice el, și vocea i se frânge deodată, coboară, se înmoaie. Dar nu pot nici așa. Mă simt de râs. De râs.
Trag aer. Nu intru. Coboară scara. În stradă, plouă tot mai tare, iar la chioșcul de ziare, un băiat vinde umbrele la douăzeci de lei. Cumpăr una, deși am deja acasă trei. Când urc în tramvai, deschid mesajul de la Elena. E scurt, fără semne de punctuație.
„Am hotărât să ne despărțim. Nu mai pot să-i car eu complexele."
Răspund în timp ce tramvaiul scârțâie pe șine și o femeie cu o plasă de piață mă împinge ușor, ca să-și facă loc. Scriu un singur cuvânt.
„Bine."
Închid telefonul și-l bag în buzunar. Umbrela nou-cumpărată stă între genunchi, udă încă, și-mi lasă o pată întunecată pe fusta de stofă. Nu-mi mai iau ochii de la ea până la stația mea.
Trei săptămâni mai târziu — e o dimineață de sâmbătă cu soare, prima după o lună de ploi — o văd pe Elena de departe. Stă la o terasă în centru, la una dintre mesele cu fața spre piață. Are părul prins într-un coc lejer și râde, cu capul dat pe spate, cu mâna proptită pe marginea mesei. Și nu e singură. Bărbatul de lângă ea e, ca să fiu exactă, cu un cap mai scund. Îi spune ceva, iar ea îl atinge pe braț cu un gest atât de lejer, încât nici nu pare gândit.
Nu mă apropii. Traversez pe partea cealaltă a străzii și continui spre casă. În vitrina cofetăriei de la colț îmi văd reflexia, umbrela nedesfăcută atârnându-mi de încheietură, și dincolo de sticlă, tăvi cu prăjituri așezate în rânduri egale, cineva șterge tejgheaua cu o cârpă în cercuri mici și dese.
