Am plătit ratele la fabrică din salariul meu timp de cinci ani, ca soțul meu să nu piardă utilajele moștenite de la tatăl lui. La botezul nepotului nostru, chiar în curtea bisericii din Mănăștur, mi-a întins un plic. Nu era o felicitare. Era cererea de divorț, deja semnată de avocat.
Pe Vasile l-am cunoscut la un curs de contabilitate, la Cluj, acum unsprezece ani. El avea deja fabrica moștenită de la tatăl lui — o secție mică de tâmplărie, lângă Florești, cu vreo șase angajați și un utilaj de debitat lemn care se strica la două luni o dată. Eu tocmai terminam facultatea de economie și visam să deschid propriul cabinet de contabilitate. Ne-am plăcut repede, ne-am căsătorit la un an după ce ne-am cunoscut, și pentru o vreme totul a mers bine.
Apoi a venit criza aia din 2015, când banca i-a tăiat linia de credit, iar utilajele vechi trebuiau înlocuite sau fabrica se închidea. Vasile stătea noaptea la masa din bucătărie cu hârtiile alea, cu becul din hol pâlpâind — trebuia schimbat de multă vreme, dar nu aveam bani nici pentru asta. Mi-a spus că, dacă nu găsește șaptezeci de mii de lei în două luni, va trebui să vândă tot și să se angajeze undeva ca simplu muncitor.
Nu am putut să-l las să piardă locul ăla. Era munca tatălui lui, era mirosul de rumeguș pe care Vasile îl avea în piele din copilărie. Așa că am renunțat la ideea cabinetului meu de contabilitate. Am luat un job de contabilă la o firmă de distribuție și, în paralel, țineam evidența pentru trei firme mici, seara, de acasă. Munceam cam paisprezece ore pe zi. I-am spus lui Vasile: fabrica rămâne a lui, eu o să țin socotelile amândurora, iar când o să iasă din datorii, vom pune totul pe numele nostru comun.
A promis. Mi-a zis, într-o seară, cu mâinile lipite de cana cu ceai rece: „Când scap de datorii, punem tot pe numele tău și al meu, jumătate-jumătate. N-o să uit ce faci pentru mine."
L-am crezut. Am muncit așa cinci ani. Am ratat aniversări, am ratat nunta verișoarei mele din Sibiu pentru că trebuia să depun un bilanț, am dormit de multe ori cu laptopul deschis pe pat. Fabrica a ieșit din datorii în al treilea an, apoi a început să crească — au mai angajat patru oameni, au cumpărat un utilaj CNC second-hand din Germania, au luat un contract mare cu o firmă de mobilă din Sibiu. Vasile spunea mereu că, odată ce lucrurile se stabilizează definitiv, mergem la notar.
Anul trecut s-a născut nepotul nostru, fiul surorii lui Vasile, iar botezul s-a făcut la biserica din Mănăștur, cu masă mare după aceea la un restaurant din apropiere. Eu am ajutat la organizare — am plătit lumânările de botez, am comandat mărțișoarele pentru nași, am stat trei ore la telefon cu firma de catering pentru meniul de post, pentru că era în perioada aia.
După slujbă, în curtea bisericii, cu lumea încă adunată în jurul nostru, cu mirosul de tămâie încă în aer, Vasile a scos plicul din buzunarul interior al sacoului. Am crezut că e vreun document de la notar, poate în sfârșit actele alea pe care le tot amânam. Am deschis plicul acolo, cu degetele înghețate — era octombrie, vântul bătea dinspre Someș.
Erau actele de divorț. Semnate deja de avocat, cu o clauză prin care fabrica rămânea exclusiv pe numele lui.
Nu am apucat să spun nimic. Vasile s-a întors și a plecat spre mașină, o Dacie Duster gri pe care o cumpărasem tot din banii mei, acum trei ani, ca să poată transporta materiale de la depozit. Am rămas în curte, cu plicul în mână, cu lumea din jur prefăcându-se că nu vede nimic — cineva mângâia câinele parohiei, legat lângă poartă, ca să aibă ce face cu privirea.
Am pornit spre stradă fără să știu unde mă duc. Nu apucasem să fac zece pași, când m-a oprit Cristian — cumnatul lui Vasile, fratele cumnatei, contabilul fabricii de trei ani, omul care îmi trimitea mie balanțele înainte să le vadă Vasile.
— Stai puțin, mi-a zis, cu mâna pe brațul meu. Înainte să pleci, trebuie să știi ceva.
L-am privit fără să înțeleg.
— Fabrica are datorii noi, a spus el repede, uitându-se peste umăr spre curtea bisericii. Vasile a luat un credit de patruzeci de mii de euro acum două luni, garantat cu utilajul CNC. Vrea să deschidă o secție nouă cu iubita lui — femeia aia de la firma de mobilă din Sibiu, cu care ține legătura de un an. Numai că actul de garanție pentru credit are nevoie de semnătura ta, pentru că firma e înregistrată pe numele amândurora la ANAF, din 2019, când ai băgat banii pentru utilajul german. El crede că ai semnat deja, într-un teanc de acte pe care i le-ai dat înapoi acum o lună. N-ai semnat. Am verificat eu.
Am simțit cum mi se usucă gura. Îmi aminteam teancul ăla — Vasile mi-l pusese în față într-o seară, grăbit, zicând că sunt niște formulare pentru asigurarea utilajelor. Semnasem trei-patru hârtii fără să le citesc cu atenție, obosită după o zi de doisprezece ore la firmă.
— Deci fabrica e încă și pe numele meu? am întrebat.
— Cincizeci la sută, exact cum ați stabilit când ați cumpărat utilajul CNC. El a uitat — sau a crezut că poate să te convingă să renunți la parte, cu divorțul ăsta pus în față ca pe un fapt împlinit.
Nu am plâns acolo, în curtea bisericii. Am pus plicul cu actele de divorț în geantă, i-am mulțumit lui Cristian și am plecat spre apartamentul din Florești, unde locuiam de opt ani, plătit tot din salariul meu, pentru că Vasile băgase orice ban în fabrică.
A doua zi dimineață am sunat-o pe Ioana, o colegă de facultate care ajunsese avocat specializat în drept comercial, cu birou pe strada Emil Racoviță. I-am dus extrasul de la ANAF care arăta cota mea de cincizeci la sută din firmă, contractele semnate cu banca pentru utilajul german, și un tabel pe care îl țineam eu, din obișnuință de contabilă, cu fiecare transfer pe care îl făcusem spre fabrică în cinci ani — 68.400 de lei, notați lună de lună, cu extrase bancare atașate.
Ioana a citit tot, apoi a zâmbit scurt.
— Ai grijă mare, mi-a zis. Firma nu poate lua niciun credit nou fără semnătura ta pe actul de garanție. Iar dacă vrea divorț, împărțirea bunurilor include și fabrica — jumătate din valoarea ei, evaluată la piață, nu la ce zice el că valorează.
Am cerut evaluare oficială a fabricii — un evaluator autorizat a stabilit valoarea la 640.000 de lei, cu utilajul CNC și contractul cu firma din Sibiu incluse. Am depus cerere la ANAF ca reprezentant legal, blocând orice modificare a actelor firmei fără acordul meu scris. Vasile a aflat abia când s-a dus la bancă să semneze creditul și funcționara i-a spus că lipsește semnătura celuilalt asociat.
M-a sunat furios. Eu i-am răspuns calm, stând la biroul din sufragerie, cu laptopul deschis pe pagina de internet banking unde tocmai transferasem ultima rată din contul comun în contul meu personal, cel pe care îl deschisesem singură cu o săptămână înainte.
— Nu semnez nimic, i-am spus. Vreau jumătate din valoarea fabricii, cash sau în rate, prin avocat. Restul, discutăm la divorț.
A venit la apartament în seara aceea. A bătut la ușă, apoi a sunat de trei ori la interfon. Nu am deschis. I-am trimis un mesaj: actele pentru partajul fabricii sunt la biroul Ioanei, poate să le ridice de acolo, cu avocatul lui.
Peste trei luni, contractul a fost finalizat — Vasile a păstrat fabrica, dar a trebuit să plătească 320.000 de lei pentru partea mea, împrumutați de la bancă cu garanție pe utilajul CNC, exact utilajul pe care voia să-l folosească pentru femeia din Sibiu. Cu banii, am deschis în sfârșit cabinetul de contabilitate la care visam, pe strada Horea, cu vedere spre un magazin de flori unde cumpăr acum, în fiecare vineri, un buchet mic pentru biroul meu.
