— Mama zice că ar fi corect ca autoservice-ul să treacă pe numele ei, spuse Radu, fără să ridice ochii din telefon. Stătea pe canapea cu picioarele întinse pe măsuța de cafea, de parcă discuția era despre ceva neînsemnat — despre o pungă de pâine, poate, sau despre un bec ars pe hol.
Ilinca stătea în mijlocul sufrageriei și-l privea.
— Ce-ai zis?
— Ai auzit bine. Mama consideră că e drept ca firma să fie pe numele ei.
Trei secunde a tăcut. Apoi a pus ceașca pe masă — atât de atent încât n-a scos niciun sunet — și a întrebat:
— De ce?
— Ea a dat avansul pentru utilaje, știi asta. Zice că e corect.
Ilinca știa. Soacra ei, Domnica, dăduse pe atunci cincisprezece mii de euro. Cincisprezece din o sută. Suma era amintită periodic — la masă, la telefon, în treacăt, printre alte vorbe, cu tonul acela imposibil de contrazis pentru că nu e scris nicăieri.
Autoservice-ul îl deschisese Ilinca acum patru ani, pe o stradă lăturalnică din cartierul Bartolomeu, aproape de Titulescu. De fapt îl deschiseseră împreună, dar actele erau pe numele ei, fiindcă Radu avea pe atunci datorii la două bănci și un istoric de credit care arăta ca după un cutremur. Ilinca lucrase zece ani ca inginer mecanic la o firmă de piese auto, pusese bani deoparte, renunțase la vacanțe, mâncase la birou din caserolă în timp ce colegii ieșeau la restaurant de peste drum. Cei cincisprezece mii veniți de la Domnica ajutaseră, într-adevăr. Dar restul — o sută cinci mii — erau ai ei.
Domnica locuia la zece minute cu mașina, într-un bloc din Șchei, într-un apartament veșnic în dezordine ordonată: vase în chiuvetă, pungi lângă ușă „de dus la gunoi" care stăteau acolo săptămâni întregi. Putea vorbi ore în șir despre cât de greu le e bătrânilor și cât de puțin apreciază copiii ce se face pentru ei.
Radu o adora. Sau se temea de ea. Ilinca nu mai știa unde se termina una și unde începea cealaltă.
A doua zi Domnica a sunat-o direct.
— Ilinca, dragă, spuse cu vocea aia care înseamnă acum îți zic ceva neplăcut, dar atât de dulce încât n-o să poți răspunde urât. Ne suntem familie, nu? De ce să avem neînțelegeri?
— Vă ascult.
— Uite ce e. Service-ul stă cam mult închis luni, nu-i așa, îmi zicea Radu. Eu tot merg pe la doctor, la piață… Ar fi logic să-l preiau eu, măcar formal, ca administrator.
Ilinca era în mașină, pe locul de parcare de la Kaufland din Bartolomeu, unde se oprise după program. Prin geam treceau cărucioare, oameni cu plase, un câine trăgea pe cineva de lesă. Viață obișnuită. Și vocea asta în telefon.
— Eu merg la service în fiecare zi, spuse Ilinca rar. Firma e pe numele meu. Eu am deschis-o.
— Ai deschis-o cu banii noștri, veni imediat, fără pauză, și vocea se schimbă — deveni cea adevărată.
Ilinca a închis. Pur și simplu. A mai stat un minut, privind prin parbriz.
Radu a venit acasă seara, mai târziu ca de obicei. Din prag se vedea că vorbise deja cu maică-sa — se citea în felul cum își scotea geaca, încet, cu o calmă demonstrativă care anunța mereu o ceartă.
— Nu se poate așa, Ilinca. E mama.
— Nu, spuse ea, punând farfuriile pe masă. Mâinile se mișcau din obișnuință: pahare, tacâmuri. Când închizi telefonul din supărare, e o emoție. Când termini o discuție, e o decizie.
— N-are decât șaizeci și trei de ani, spuse Ilinca fără să ridice tonul. Conduce de pe vremea lui Ceaușescu. Are Dacia ei, veche, dar are. Vrea firma mea. Pentru că-i convine ei mai mult. Nu e despre doctor. Înțelegi asta?
— E mama mea, spuse el, de parcă asta explica totul.
În noaptea aceea Ilinca n-a adormit multă vreme. Se gândea nu la service, ci la cum, acum patru ani, stăteau amândoi în fața halei goale de pe Titulescu și Radu îi spusese, cu brațul pe umerii ei: a noastră. Simțise atunci ceva bun, simplu: suntem doi și facem ceva împreună.
Și-a amintit prima întâlnire cu Domnica — venise atunci cu o plăcintă cu varză, grea, unsuroasă, și imediat începuse să mute lucrurile prin bucătărie. Fără să întrebe. Când Ilinca observase blând că poate nu e cel mai comod aranjament, Domnica se supărase trei săptămâni, iar Radu umblase vinovat.
Schema funcționase ani de zile. Mama cerea. Radu aducea acasă. Ilinca trebuia să accepte.
Dar firma era altceva. Erau acte, un CUI, semnătura ei pe contractul de închiriere a halei. O linie pe care nu avea de gând s-o treacă.
A doua zi s-a programat la un avocat, la un birou de pe strada Nicolae Bălcescu, la etajul trei, cu geamuri spre Sfatul. Un bărbat tânăr, cu ochelari, a ascultat-o și a dat din cap.
— Firma e a dumneavoastră, actele sunt pe numele dumneavoastră. Soacra n-are niciun drept legal. Chiar dacă a contribuit financiar, ar trebui să dovedească asta cu documente, și tot ar fi discutabil.
Ilinca știa deja lucrul ăsta. Dar avea nevoie să-l audă de la altcineva.
Când a ieșit în stradă, telefonul deja vibra. Radu. L-a băgat în buzunar, a mers pe jos până la mașină, s-a urcat.
A mea, s-a gândit. Și pentru prima dată în câteva zile — fără mânie. Doar ca pe un fapt.
Domnica a sunat a doua zi dimineață, la opt și jumătate, când Ilinca tocmai ieșise de la duș. Telefonul stătea pe marginea chiuvetei, luminat, cu numele scris cu litere mari. Ilinca s-a uitat vreo patru secunde. Apoi a răspuns.
— M-am gândit că ar fi bine să ne vedem. Să vorbim omenește, fără neînțelegerile astea. Am făcut o plăcintă. Vino pe la mine.
— Nu pot azi, Domnica.
— Deci nu vrei, zise soacra cu alt ton acum, unul rece, ca un curent de aer de sub ușă. Înțeleg. Ești supărată. Dar eu doar am vrut să vorbim, ca-n familie…
Ilinca a pus telefonul jos și și-a uscat părul. Mâinile nu-i tremurau. Era un semn bun.
Seara a aflat că soacra venise la ei acasă. Singură, fără anunț. Ilinca s-a întors de la muncă pe la șapte, a deschis ușa apartamentului lor din Tractorul — și a auzit vocea Domnicăi din bucătărie. Tare, sigură, ca a unui om care de mult a decis că locuința asta e cât de cât și a lui.
— …pur și simplu nu înțelege că în familie nu se face așa. Îi explic, îi explic, și ea…
Ilinca și-a scos pantofii. A agățat geaca. A intrat în bucătărie.
Domnica stătea în capul mesei — chiar acolo, pe locul unde stătea de obicei Ilinca — și bea ceai. În fața ei, o farfurie cu fursecuri aduse de acasă. Radu stătea vizavi, cu figura unui om care se scufundă încet într-o mlaștină, dar care de mult a renunțat să se mai zbată.
— A, ai venit, zise Domnica. Nu urât, dar mai rău — cu îngăduință. Te așteptam.
— Locuiesc aici, răspunse Ilinca calm. N-am nevoie de permisiune ca să intru.
— Ei, de ce începi așa… Domnica ridică mâinile. Eu doar vreau frumos. Rădulică, spune-i tu.
— Fără ce? Domnica făcu ochii mari. Vreau doar să vorbim! Normal, la un ceai, ca oamenii. Ilinca, stai jos, îți torn.
— În casa mea îmi torn singură, spuse Ilinca, luă o cană din raft și-și turnă apă din filtru.
Domnica o privi cu o expresie de demnitate jignită. Ca și cum ea ar fi fost cea care intrase fără voie într-o casă străină.
— Deci așa, rosti soacra rar. Eu sunt străină aici. Mamei bărbatului nici măcar nu-i toarnă cineva un ceai.
— Aveți deja, dădu Ilinca din cap spre cana ei.
Radu scoase un sunet — nici oftat, nici geamăt. Domnica își încrucișă brațele.
— Bine. Dacă tot am ajuns aici, hai direct. Service-ul. Vreau să înțeleg de ce mă refuzi la o rugăminte așa de simplă. Nu cer să fie a mea pentru totdeauna — doar să fiu trecută administrator, pentru ordine. Mă simt mai liniștită așa.
— Vă simțiți mai liniștită? Ilinca puse cana jos. Domnica, firma s-a deschis cu banii mei, actele sunt pe numele meu, eu lucrez acolo în fiecare zi. Despre ce ordine vorbiți?
— Cincisprezece mii din o sută douăzeci. Îmi amintesc. Vă mulțumesc pentru banii ăia. Dar asta nu dă niciun drept asupra firmei.
— Asta se numește ajutor! Vocea soacrei se ridică. V-am ajutat când n-aveați nimic! Și acum tu…
— Aveam, o întrerupse Ilinca sec. Doar mai puțin decât ne trebuia. Sunt lucruri diferite.
Domnica a tăcut. O privea cum privești pe cineva care s-a dovedit brusc incomod — nu rău, nu grosolan, doar incomod. Genul pe care nu-l poți urni din loc.
Radu și-a condus mama până la ușă. Ilinca a rămas în bucătărie, auzind din hol vocea soacrei, deja fără avântul de mai devreme, în șoaptă, cu tonul acela pe care Ilinca învățase să-l recunoască: mă doare, sufăr, tu trebuie să faci ceva.
Când Radu s-a întors, Ilinca l-a privit atent — cum privești ceva ce de mult cunoști, dar abia acum vezi cu adevărat.
— Radu. A venit în casa noastră fără să anunțe. S-a așezat pe locul meu. Îmi cere firma. Și eu ar trebui să fiu mai blândă?
Au tăcut amândoi. Afară murmura orașul — mașini, voci de undeva de jos, zgomotul obișnuit al serii. Ilinca privea masa, mâinile lui, felul cum stătea — încovoiat, parcă mai mic. Așa stătea mereu după întâlnirile cu mama lui.
— Zi-mi, rosti ea deodată, mai încet. Tu ce crezi? Nu ce zice ea. Tu. Crezi că are dreptate?
El nu a răspuns. Se uita undeva pe lângă ea.
Ilinca a dat din cap. Rar, de parcă ceva înăuntru s-a fixat la locul lui. S-a ridicat, a dus cana la chiuvetă, a clătit-o. Apoi a luat cheile de la firma — nu de la mașină, de la lacătul halei — din cui și le-a pus în buzunarul blugilor. Așa, fără motiv. Din obișnuință. Sau nu.
A doua zi Domnica a sunat din nou. Ilinca era la service, la mijlocul unei reparații, telefonul stătea cu ecranul în jos pe bancul de lucru. Apoi a mai sunat o dată. Apoi i-a scris lui Radu: spune-i soției tale că nu se face așa.
Ilinca a văzut mesajul seara, când Radu lăsase telefonul pe masă și ieșise la baie. Nu intenționat — pur și simplu ecranul se luminase. L-a citit și l-a lăsat.
Soției tale. Deci tot mai era a lui. Interesant.
A deschis laptopul și s-a uitat pe anunțuri. Nu de mașini. De garsoniere, în zona Tractorul, aproape de service, ca să meargă pe jos. Doar se uita. Doar era curioasă.
Domnica a sunat sâmbătă dimineață, la șapte, când oamenii normali încă dorm. Ilinca nu a răspuns. A răspuns Radu — a ieșit pe hol, a vorbit încet, vreo zece minute. S-a întors cu o figură de parcă tocmai aflase de sfârșitul lumii.
— Mama zice că o umilești intenționat.
— Vrea să mergem la ea. Azi. Să vorbim, în sfârșit.
Ilinca a deschis ochii și a privit tavanul. Alb, drept, cu o crăpătură mică lângă cornișă pe care voiau s-o repare de doi ani.
— Nu merg, spuse ea. Du-te singur, dacă vrei.
Radu a plecat după o oră. Ilinca și-a făcut cafea, a deschis laptopul și a continuat să caute garsoniere. A găsit două interesante — amândouă în zona potrivită, amândouă în limita a ceea ce își putea permite singură. A notat adresele.
Radu s-a întors la prânz — tăcut, încordat, ca un arc strâns. A intrat în bucătărie, și-a turnat apă, a băut-o în picioare.
— Vrea să plece în Turcia. Are o cunoștință acolo, o cheamă de mult. Zice că aici n-are ce căuta, dacă fiul ei nu poate s-o apere de propria soție.
A spus-o rar — fiecare cuvânt la locul lui, fiecare cuvânt străin, nu al lui Radu. Doar transmitea. Ca de obicei.
— Zice că săptămâna viitoare. A tăcut. Înțelegi că s-a supărat de-adevăratelea?
— Radu. Mama ta se supără de fiecare dată când nu obține ce vrea. Nu e supărare — e un instrument. Tu doar te-ai obișnuit să nu faci diferența.
A privit-o mult. Apoi s-a dus în cameră și a închis ușa.
Domnica a plecat miercuri. Ilinca a aflat de la Radu — acesta o dusese cu taxiul la Aeroportul Internațional Brașov-Ghimbav, se întorsese tăcut, stătuse mult în fotoliu cu telefonul în mână.
— Ea știe să fie foarte convingătoare.
— E mama mea! izbucni el brusc, cu o ridicare de ton pe care n-o mai avusese de zile bune. Tu ești în stare să te porți omenește cu ea?
— M-am purtat omenește cu ea patru ani, răspunse Ilinca calm. Am răbdat observațiile. Am tăcut când muta lucrurile prin casa noastră. Am zâmbit când mi-a explicat cum se face o ciorbă ca lumea. Asta se cheamă omenește. Iar când am spus prima dată nu, am devenit dușman.
El n-a răspuns. Doar se uita undeva pe lângă ea.
— Radu, spuse ea mai încet. Te întreb încă o dată. Ultima. De partea cui ești?
El a tăcut. Ilinca a dat din cap. S-a ridicat, a luat un dosar, l-a pus pe raft.
Domnica nu s-a mai întors din Turcia. Îi scria lui Radu în fiecare zi — mesaje lungi, pe care el le citea uneori cu voce tare, de parcă spera la vreo reacție. Ilinca asculta, dădea din cap și își continua treaba. Munca. Cina. Viața.
Într-o seară Radu i-a arătat o poză — soacra pe terasa unui restaurant, cu pălărie, cu un pahar în mână, alături o femeie necunoscută, de vârstă mijlocie. Amândouă zâmbeau.
— Bine s-a mai instalat, spuse Ilinca.
— Scrie că e frumos acolo. Cald, zise Radu, privind în telefon. Zice că poate mai stă.
Peste încă o săptămână Ilinca a găsit garsoniera. Aceea — etajul patru, geamuri spre curte interioară, liniște. Proprietara, o femeie plăcută de vreo cincizeci de ani, au vorbit o jumătate de oră, și totul s-a rezolvat repede, fără vorbe multe.
A venit acasă seara, a pus pe masă două pungi cu cumpărături și i-a spus lui Radu, simplu, fără introduceri:
— Am găsit o garsonieră. Săptămâna viitoare mă mut.
El s-a uitat la ea de parcă spusese ceva într-o limbă necunoscută.
— Plec, Radu. Amândoi știm că așa e mai bine.
— Din cauza service-ului? s-a ridicat el pe jumătate. Pleci din cauza unui garaj?
— Nu. Din cauza felului cum ai răspuns când te-am întrebat de partea cui ești.
S-a așezat la loc. A tăcut mult — cu adevărat mult, nu teatral.
— N-am crezut că vorbești serios, a spus în final, încet.
— Eu vorbesc mereu serios. Doar că tu n-ai ascultat.
Mutarea a durat o zi. Erau mai puține lucruri decât credea — câteva cutii, genți cu haine, laptopul, cărțile. Radu a ajutat fără vorbe — a cărat cutii, le-a încărcat în mașină, a mers în urmă cu taxiul. N-a rugat-o să rămână. Poate înțelesese deja că e inutil. Poate pur și simplu nu știa cum să ceară fără indicație de la mama lui.
Când ultima cutie a ajuns în garsonieră, s-au oprit în ușă și s-au privit.
El a dat din cap. A ieșit. Ușa s-a închis lin, fără trântit.
Domnica a sunat după trei zile — aflase de la Radu. Vocea era alta: nu dulce, nu poruncitoare, ci furioasă, fără mască.
— Am ieșit dintr-o relație care nu mă mai mulțumea.
— Nu, repetă Ilinca a treia oară în luna aceea. Nu din cauza service-ului.
— O să regreți. Singură, fără soț, fără familie…
— Rămâneți acolo, spuse Ilinca simplu. E frumos și acolo. Și pentru dumneavoastră, și pentru mine.
A închis. Afară murmura o curte necunoscută — alți copaci, alte voci, o pisică pe pervazul de vizavi. Un loc nou. Străin deocamdată, dar străin în sensul bun — din acela din care poți face un loc al tău.
Cheile de la service stăteau pe pervaz. Ilinca le-a luat, le-a răsucit în mână.
Domnica a rămas în Turcia. Nu o săptămână, nu o lună — definitiv. L-a sunat pe Radu în august și i-a spus că a găsit o cameră la o cunoștință, clima îi prinde bine, articulațiile n-o mai dor, și oricum, de ce să se mai întoarcă. Radu i-a povestit asta Ilincăi într-un mesaj. Ea l-a citit, a pus un like și a închis telefonul.
Cu Radu au divorțat fără scandal, la notariat, prin acord — nu prea aveau ce împărți. Apartamentul era închiriat, service-ul al ei, conturile separate. Au semnat actele, au ieșit din biroul notarului, s-au oprit o clipă pe trepte.
Și-au strâns mâna. Era un pic ciudat și, în același timp, corect.
Spre toamnă Ilinca s-a acomodat cu noua viață — pe nesimțite, așa cum te obișnuiești cu un ritm bun. Munca pe care o iubea. Garsoniera mică, în care fiecare lucru stătea exact unde-l voia ea. Liniștea diminețile — una adevărată, nu încordată.
În weekenduri pleca uneori la munte, fără o țintă anume. Punea muzică, lăsa geamul jos, conducea. Odată a nimerit într-un orășel de lângă Sighișoara, la o piață cu ceramică, a cumpărat două căni și a stat mult timp la o cafea pe malul apei, privind curentul.
În noiembrie i-a scris Radu — scurt, fără introduceri: A sunat mama. Zice salut.
Ilinca a zâmbit. A scris răspunsul: Reciproc.
L-a trimis. A pus telefonul deoparte. S-a urcat în mașină, a pornit motorul.
Mașina s-a pus în mișcare lin — spre locul pe care ea singură îl alesese.
