— Ești o ingrată care numără banii cât timp mama ta abia mai respiră de la tensiune! Vocea Corinei zbiera în telefon atât de tare, încât o femeie de la standul de covrigi de lângă Piața Mihai Viteazu din Cluj-Napoca s-a întors să vadă ce se întâmplă. Ioana s-a oprit lângă vitrina unei florării, cu telefonul lipit de ureche și geanta căzându-i de pe umăr.
Mama ei nu plângea. Ataca, metodic, apăsând exact pe punctele care dor. În fundal, Ioana auzea tușea satisfăcută a fratelui ei mai mic, Bogdan, douăzeci și nouă de ani, care în viața lui n-a plătit singur nicio rată, dar care se pregătea deja să se mute în apartamentul cu trei camere al bunicii, din centrul vechi al Clujului, pe strada Universității.
Cearta se coacea de ani buni, dar a explodat acum zece zile, când notarul le-a citit testamentul. Averea s-a împărțit după o logică pe care mama o numea "dreptate de familie": lui Bogdan îi revenea apartamentul spațios, moștenit de la bunica Elvira, iar Ioanei — o cutie de carton cu un serviciu de porțelan vechi, despre care se zicea că e de colecție, și o pisică persană de doisprezece ani, aproape fără blană, pe nume Miorița.
Pe lângă cutie, Ioana a mai primit și o instrucțiune verbală: "Tu ești puternică, te descurci singură, iar pisica are nevoie de îngrijire medicală la fiecare trei zile. Eu și Bogdan nu facem față."
— Mamă, pisica asta are nevoie de tratament de vreo opt sute de lei pe lună, iar serviciul e lipit cu adeziv epoxidic, a încercat Ioana să vorbească rar, deși degetele care strângeau telefonul i se albiseră. Voi îi dați lui Bogdan un apartament pentru care eu am plătit rate la bancă patru ani, cât timp îl scoteați pe el din datorii. Asta e partea mea?
— Bogdan trebuie să-și facă un rost, afacerea lui n-a mers, e într-o depresie! a tăiat-o mama. Tu ai serviciu stabil, ai apartamentul tău. Și oricum, așa a vrut bunica. Dacă nu vii acum să iei pisica și cutia, o scoatem pe scară. N-avem timp de perfuzii, Bogdan e alergic la păr de animale.
Ioana a închis. Ceva înăuntrul ei s-a rupt de tot, fără zgomot. Și-a amintit cum, acum patru ani, mama o implora să ia un credit de nevoi personale pe numele ei, garantat cu casa de la Gilău, ca să-l scoată pe Bogdan din groapa în care intrase după eșecul "afacerii lui de succes" — un magazin online cu ceaiuri artizanale care n-a supraviețuit nici opt luni. Atunci i se spunea că apartamentul bunicii e o asigurare comună, pe care aveau s-o împartă frățește. Acum era rugată, cu generozitate, să devină îngrijitoare gratuită pentru un animal bolnav și să care vechituri.
Două ore mai târziu, Ioana stătea în fața ușii aceluia apartament. Bogdan, îmbrăcat într-un trening scump plătit tot de mama, se sprijinea leneș de tocul ușii. La picioarele lui, Miorița stătea ghemuită — jalnică, cu blana plină de noduri și ochii inflamați. Alături, o cutie de carton legată cu bandă adezivă strânsă până la refuz.
— Ioana, lasă drama, a zâmbit el fals, împingând cu piciorul cușca de transport spre ea. Mulțumește că ai primit ceva de valoare. Porțelanul ăsta e din perioada interbelică. Îl vinzi și-ți rezolvi problemele. Iar pisica… păi tu ești mereu cea care se milostivește de tot ce e nenorocit.
— Semnezi renunțarea la cota din casa de la Gilău, s-a auzit vocea mamei din capătul holului. Așa a zis notarul, să fie curat. Fără procese și hârțogărie.
Ioana a intrat fără o vorbă, s-a aplecat și a așezat cu grijă pisica gâfâind în cușcă. Apoi a ridicat cutia grea cu serviciul.
— Semnez, a spus încet, uitându-se drept în ochii fratelui ei. Dar mai întâi verificăm cât valorează cu adevărat "raritatea" ta.
N-a plecat acasă. A mers direct pe strada Regele Ferdinand, la un anticariat unde cunoștea un expert în evaluări, un domn în vârstă pe nume Tudose, care lucra acolo de peste treizeci de ani. Pisica moțăia pe bancheta din spate a mașinii, scoțând din când în când un sunet gutural, ca un scârțâit vechi de ușă.
Domnul Tudose a așezat cănile pe o bucată de postav verde și le-a examinat vreo douăzeci de minute, în timp ce Ioana încerca să dea apă Mioriței dintr-o seringă fără ac. Când a terminat, și-a scos ochelarii și a oftat.
— Domnișoară, îmi pare rău să vă spun. Nu e porțelan de colecție. E o serie industrială bună, dar comună, din anii cincizeci, reparată acasă cu adeziv obișnuit. Prețul real al setului e undeva la trei sute de lei, și tot dacă găsiți un colecționar amator de nostalgie comunistă.
Ioana nu s-a supărat. Dimpotrivă, a simțit o ușurare aproape fizică. Minciuna pe care se construise toată "marea valoare" a moștenirii ei se spărsese ca un balon. A sunat-o video pe mama chiar din anticariat.
— Mamă, uite pe ecran, a îndreptat camera spre expert. Specialistul spune că "serviciul de familie" costă cât o cumpărătură la Kaufland. Asta e partea mea din moștenire?
Mama a ezitat o clipă, dar apoi a trecut la ofensivă:
— Omul ăsta te minte! Vrea să-l cumpere ieftin! L-ai găsit special pe vreun escroc ca să ne faci de râs! Bogdan plănuiește deja renovarea, are nevoie de bani cu logodnica lui, nu îndrăzni să ne strici viața din răutate!
— Ce renovare, mamă? a întrebat Ioana, cu ochii mijiți. Apartamentul nici nu e trecut pe numele lui Bogdan. Dosarul de succesiune abia s-a deschis.
— Bunica a făcut act de donație pe numele meu cu trei luni înainte să moară, a strigat Bogdan de undeva din spatele mamei, cu un zâmbet prostesc spre cameră. Deci apartamentul e deja al meu, legal. Testamentul ăla e doar o formalitate, ca să nu ceri partea din casa de la Gilău și să iei pisica fără scandal.
Tăcere. Ioana a închis încet cutia. Deci totul fusese plănuit dinainte. O tratau ca pe o proastă căreia trebuia să-i vâre pe gât un animal bolnav și niște ceramică de trei parale sub eticheta de "moștenire", ca ea să continue liniștită să plătească exact creditul luat pe numele ei pentru fratele ei.
— A, deci așa, a zâmbit Ioana calm, iar tonul acela l-a făcut pe Bogdan să-și piardă zâmbetul de pe ecran. Perfect.
A închis telefonul, a chemat un taxi pentru ea și pisică, iar cutia cu porțelanul fals a lăsat-o pe masa lui Tudose.
— Dați-o cuiva care n-are din ce să bea ceaiul, l-a rugat pe expert.
Următoarele zile s-au transformat într-un război juridic rece. Ioana n-a mai plâns, n-a mai făcut scene. A mers la un avocat și a scos la lumină toate hârtiile creditului. Fiindcă împrumutul era pe numele ei, dar garanția era terenul de la Gilău, unde mama figura codebitor, Ioana avea tot dreptul să ceară fie rambursarea anticipată, fie transferul datoriei. Pur și simplu a încetat să mai plătească ratele lunare pe care le achitase cuminte pentru fratele ei timp de doi ani.
Într-o vineri dimineață, pe telefonul mamei a venit o notificare oficială de la bancă despre începerea procedurii de executare silită și instituirea unui sechestru asupra terenului de la Gilău, din cauza neplății. Telefonul Ioanei a explodat în cinci minute.
Suna mama, sufocată de furie.
— Ai înnebunit?! Ne iau casa de la țară! N-o să mai avem unde sta vara! Bogdan nu poate plăti creditul ăsta, toți banii lui se duc acum pe acte și pe nuntă! Ești obligată să plătești, ai promis!
— Am promis să ajut familia, a răspuns Ioana calm, mângâind-o pe Miorița, care după vizita la veterinar și cura de perfuzii toarcea pentru prima dată de mult timp în poala ei. Dar din familia asta au mai rămas doar eu și pisica. Bogdan e acum proprietar de imobil în centrul Clujului. Să-și vândă ceasul ăla scump sau să ia un credit garantat cu apartamentul lui nou. A, dar banca nu-i dă credit fără loc de muncă și cu istoricul lui de plăți. Ce păcat.
— Cum îndrăznești! Suntem sânge din sângele tău! Te-am crescut!
— Ați crescut un egoist care ia tot și nici nu clipește, a tăiat-o Ioana. Și, apropo, dacă terenul ajunge la licitație, îl cumpăr eu. Trec totul pe numele meu, curat. Iar voi doi puteți bea ceai din serviciul de familie. Dacă, bineînțeles, vă întoarceți la anticariat și-l luați înapoi.
A închis. Apoi, rând pe rând, i-a blocat numărul mamei, al lui Bogdan, al mătușii care apucase deja să trimită un mesaj furios despre "datoria de fiică", și al verișoarelor care își aminteau brusc de legăturile de sânge.
S-a uitat la Miorița. Pisica clipea mulțumită, cu ochii pe jumătate închiși. Pe coasta ei, curățată de noduri, începuse deja să crească blană nouă, curată. Afară, pe geamul apartamentului ei din Mănăștur, se auzea tramvaiul 4 trecând spre Piața Mărăști, iar mirosul de covrigi cu susan de la chioșcul de la colț urca până la etajul trei.
Peste trei săptămâni, terenul de la Gilău a intrat la licitație. Ioana s-a dus singură, cu un dosar galben sub braț, plin de acte: extrasul de carte funciară, adeverința de la bancă, oferta ei scrisă de mână. Mama și Bogdan n-au apărut — n-aveau nici bani, nici curaj. Ioana a licitat singură prețul de pornire, a semnat, a plătit din contul ei taxa notarială, și a plecat cu proprietatea trecută pe numele ei, curat, fără nimeni codebitor.
În seara aceea și-a pus în agenda telefonului un memento pentru luni: "Miorița — control veterinar, strada Mehedinți." A pus dosarul galben într-un sertar, lângă chitanța de plată a taxei de carte funciară, și s-a așezat pe canapea cu pisica lângă ea. N-a mai sunat pe nimeni. N-a mai așteptat să sune nimeni. Undeva, într-un apartament din centrul vechi, un telefon suna la nesfârșit, într-un gol pe care nimeni nu se mai grăbea să-l umple.
